Muzica bizantină, în Ardeal

Muzica bisericească de origini bizantine a început să fie cunoscută în ultimii ani în toate locurile din ţară, ajungând să fie interpretată la strană şi în bisericile din Ardeal, unde muzica "cunţană" are o tradiţie împământenită de ani buni.

Locul unde s-a format acest tezaur valoros de cântări bisericeşti a fost Bizanţul medieval, marele centru politic, cultural şi religios al fostului Imperiu cu acelaşi nume. Muzica bizantină a căpătat la noi forme specifice cultului nostru, înfrumuseţându-se continuu din punct de vedere melodic, pe parcursul multor secole. Din această cauză, cercetătorii contemporani o numesc: "Muzica bisericească bizantină" sau ortodoxă, întrucât Bizanţul era şi centrul Patriarhiei Ecumenice. Unii cercetători au limitat perioada bizantină până în mai 1453, când Imperiul Bizantin s-a prăbuşit. Toate Bisericile ortodoxe care au stat în legătură canonică cu Patriarhia Ecumenică din Constantinopol au adoptat, mai devreme sau mai târziu, pentru cultul lor, muzica bizantină, pentru că adoptarea pentru cult a acestei muzici însemna, la vremea aceea, pătrunderea în sfera de circulaţie a uneia dintre cele mai avansate culturi existente. Lucrul acesta l-au făcut, de altfel, şi apusenii. Dar nu numai atât. Creştinismul ca doctrină se răspândea însoţit neapărat de cult şi cântare religioasă.

Unitatea muzicii bizantine

Începuturile muzicii bizantine la noi sunt strâns legate de apariţia şi răspândirea creştinismului oriental pe aceste meleaguri, consemnat în multe documente arheologice şi istorice, cum ar fi descoperirea unor bazilici străvechi, cimitire, martiri, obiecte şi inscripţii creştine, ori chiar existenţa unei episcopii în secolul al IV-lea, la Tomis (Constanţa).

O altă caracteristică a muzicii bizantine pe pământul ţării noastre este unitatea ei. Ca şi muzica populară, muzica bizantină a avut un caracter unitar la toţi românii, chiar şi la cei uniţi cu Roma, la începutul secolului al XVIII-lea, desigur cu unele diferenţieri stilistice datorate, în bună parte, influenţei creaţiei populare şi mai ales oralităţii, ca în Banat, Transilvania şi Bucovina. Alături de cântecul popular, cântarea bisericească a constituit al doilea izvor al fenomenului sonor muzical pe pământul românesc şi o pârghie de nădejde în apărarea conştiinţei etnice. Şi ceea ce este şi mai important, e faptul că el a rămas fidel acestui filon muzical până în ziua de astăzi.

Naşterea muzicii "cunţane"

În Ţara Românească, Transilvania şi Banat a circulat aceeaşi muzică de tip bizantin, în biserici, în mănăstiri şi în şcoli organizate. Chiar dacă nu ne-au rămas manuscrise din această vreme (secolele XV-XVI), se ştie că au existat centre culturale mănăstireşti unde, după obiceiul timpului, trebuie să se fi predat şi muzica bizantină.

De exemplu, la Braşov a luat fiinţă prima şcoală românească încă din 1495, unde muzica psaltică a fost cultivată fără întrerupere. Din păcate, 300 de ani de dominaţie habsburgică şi-au pus amprenta asupra a ceea ce a mai rămas din Ortodoxie în această zonă.

După Uniaţie, treptat, ortodocşii ardeleni au uitat să cânte psaltichia şi au împrumutat cântările catolice de la greco-catolici şi de la protestanţi. Abia prin secolul XIX, mitropolitul Andrei Şaguna l-a însărcinat pe pr. prof. Dimitrie Cunţanu să culeagă de pe la toţi cântăreţii stranelor ortodoxe stilul lor de cântare şi să-l pună pe note.

Aşa s-a născut cântarea bisericească ardeleană după Cunţan, care este răspândită prin tot Ardealul. În Ardeal, Banat şi Crişana au circulat până la un moment dat manuscrisele psaltice (nici vorbă de tipar pe atunci), dar din cauza vitregiilor istorice, a desfiinţării mănăstirilor ca urmare a Uniaţiei şi a tunurilor generalului Bukow (care a distrus peste 150 de biserici şi mănăstiri ortodoxe), treptat, muzica bisericească a primit un caracter regional, împrumutând formule melodice atât din muzica populară, cât şi din muzica catolică şi protestantă cu care a venit în contact.

Apropiată de "psaltichie"

În ceea ce priveşte glasurile pe Cunţan care se cântă în Ardeal, ele se potrivesc destul de mult cu cele pe psaltică, poate nu au chiar atât de complicate formule melodice ca aceasta. Spre exemplu, troparul Bobotezei este tot pe glas I şi pe Cunţan şi pe psaltică (un mod minor, cu aproape aceleaşi cadenţe).

În ceea ce priveşte cântările Sfintei Liturghii întâlnite, cel mai des, în bisericile româneşti, acestea au fost compuse în majoritate de Anton Pann, care se ştie că a activat o bună parte din viaţă şi în Ardeal, şi anume la Biserica din Şcheii Braşovului, unde a lăsat ucenicilor săi o bogată moştenire muzicală. După anii '50 s-au tipărit cărţi de muzică bisericească pe dublă notaţie, ca să poată cânta şi cei care nu cunosc notaţia psaltică (de exemplu, Vecernierul şi Utrenierul uniformizat, Cântările Sfintei Liturghii, Cântări la Sfintele Taine, Cântările Penticostarului ş.a.). De aceea se cântă la fel, în toată ţara, de pildă, "Lumină Lină" de la Vecernie sau "Tatăl Nostru" de la Sfânta Liturghie. Mai presus de toate aceste realităţi istorice, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, cântarea bisericească (fie bizantină, fie după Dimitrie Cunţan) trebuie îndreptată către Dumnezeu, cu smerenie şi într-o relaţie cât mai apropiată cu El, pentru a ne desăvârşi lăuntric.