„Oare nu zece s-au vindecat?“

Întrebarea aceasta pusă de Domnul Iisus leprosului care s-a întors să mulţumească este foarte simplă. Pare a exprima o simplă curiozitate, dar se referă la un sentiment care ar trebui să fie la fel de adânc precum sufletul nostru: recunoştinţa. Nu ştiu cum ar trebui să fie recunoştinţa faţă de Dumnezeu, dar putem să ne gândim la cei care ne sunt mai aproape, la părinţii noştri. Majoritatea părinţilor au făcut tot ce au putut ei mai bine pentru copii, fără a aştepta nimic în schimb. Şi, totuşi, când aceştia din urmă le-au dăruit dragostea lor într-un fel sau altul, nu cred că a fost bucurie mai mare. Începând cu primele felicitări făcute de copilaşi la grădiniţă, pe care doamna educatoare scria "La mulţi ani, mami!", până la îngrijirile date părinţilor bătrâni, toate aceste gesturi de recunoştinţă au dat un sens. Un sens durerilor naşterii, un sens nopţilor nedormite, îngrijorărilor de tot felul. Şi acum să ne gândim un pic la Cel care ne-a creat sufletele în toată complexitatea lor în ziua a şasea şi Căruia, de fiecare dată când ne rugăm, ne adresăm prin cuvântul "Tată". Privim vieţile că pe o şansă de a evolua, ca pe oportunităţi de a deveni mai buni. Nu ştiu dacă toată lumea sesizează miracolul supravieţuirii până la 70-80 de ani, în condiţiile în care pericole sunt la tot pasul: de la intoxicaţiile alimentare până la accidentele de maşină, sunt o multitudine de factori de risc. Şi, totuşi... Cred că, la un moment dat, unii dintre noi au pierdut capacitatea de a sesiza miracolul. Ni se pare că ni se cuvine, că e normal. Ştiu că sunt mulţi oameni care-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru existenţa lor (italienii au o rugăciune: "Îţi mulţumesc, Maica Domnului, pentru toată această zi care începe!"), dar sunt unii care nu o fac. Asupra acestui subiect, cel al recunoştinţei, am fost sensibilizată când, având probleme de sănătate, eu sau cei apropiaţi, se pierdeau lucrurile "fireşti", acelea de a putea merge, de a putea dormi în patul tău şi nu într-unul de spital, de a nu te durea nimic. De a avea privilegiul unei după-amieze de duminică în care să te plimbi şi nu să fii internat. Şi mă întreb, oare Dumnezeu nu Se bucură când Îi mulţumim? Chiar dacă nu are nevoie de mulţumirile noastre, oare El nu se bucură? Dumnezeu ne-a înzestrat cu anumite calităţi pe care El nu le are? Să ne gândim un pic la umor sau la duioşie. Eu, personal, cred că le are. El le-a creat! Ceea ce e diferit este iubirea Lui imensă şi capacitatea nesfârşită de a ierta. Cred că Se bucură când ne aude pe noi, copiii Lui, spunând: "Mulţumesc, Tată!". Şi, uneori, îmi place să cred că zâmbeşte...