Origen şi teologia despătimirii

Marele exeget al epocii patristice, Origen din Alexandria, dezvoltă în vastitatea operei sale numeroase idei ascetico-mistice, multe dintre ele legate de dimensiunea soteriologică a vieţuirii în trup. În acest sens, marele exeget aseamănă despătimirea cu luptele pe care le duceau cei din arenă. De aceea, în confruntarea cu ispita, Dumnezeu vine cu ajutorul Său şi sporeşte curajul celui credincios, pentru a merge spre mântuire.

De multe ori, în expunerile sale Origen numeşte patimile "gândurile care vin din inimă". Pentru a-şi susţine pledoaria, el aduce mai multe argumente biblice pe care le aşază în concordanţă cu învăţătura Sfintei Biserici: "Bun lucru a făcut Solomon atunci când a dat acel sfat bun zicând: "Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice". La care Apostolul Pavel a adăugat: "Pentru aceasta se cuvine să ascultăm cu atât mai mult de cele auzite ca să nu călcăm pe alături"". În această luptă, scriitorul alexandrin analizează rând pe rând patimile care sunt aruncate asupra omului de vrăjmaşul diavol. Iată ce spune despre păcatul lăcomiei: "Mai întâi îţi doreşti nişte bani, apoi, pe măsură ce creşte păcatul, lăcomia se face tot mai puternică. În acelaşi timp, pe măsură ce creşte patima, orbeşte dreapta judecată, la îndemnul şi sub presiunea puterilor vrăjmaşe, nu te mai mulţumeşti să câştigi câţiva bani, ci ajungi să furi, să răpeşti prin violenţă, ba chiar să verşi sânge omenesc".

La Origen slăbiciunile firii sunt consecinţele căderii în păcat: "Ca să ne asigurăm cu mai multă certitudine că aceste patimi nesfârşite vin de la diavoli, e destul să bagi de seamă că cei pe care-i copleşesc iubiri nesăbuite, mânii nestăpânite sau tristeţi nemărginite nu suferă mai puţin decât cei al căror trup este chinuit de demoni. Căci s-au istorisit şi astfel de cazuri, când unii au ajuns să-şi piardă mintea în urma unei iubiri nenorocite, alţii în urma unei mânii puternice, iar alţii în urma unei întristări sau bucurii prea mari. După părerea mea, astfel de cazuri au loc din pricină că puterile vrăjmaşe, adică diavolii, făcându-şi loc în cugetele lor ocupate mai înainte de nechibzuinţă, au pus acum cu totul stăpânire pe puterea lor de judecată, mai ales fiindcă niciodată virtutea nu a fost la ei o forţă care să-i fi putut îndemna să reziste".