Originea religioasă a dreptului, secularizarea lui şi nevoia actuală de dialog interdisciplinar

Identitatea ştiinţei juridice în contextul paradigmei ştiinţifice actuale 

În lucrarea Structura revoluțiilor științifice (1962), Thomas Kuhn lansează şi analizează implicaţiile conceptului de paradigmă, arătând că aceasta reprezintă o concepţie cuprinzătoare despre lume a oamenilor de ştiinţă într‑o anumită perioadă. El arată că există o tensiune care generează un moment de criză declanşator al unui demers ce conduce la înlocuirea vechii paradigme cu una nouă. Kuhn arată că o teorie ştiinţifică nu poate fi disociată de comunitatea savanţilor, de contextul cultural şi ideologic în care este structurată.

În contextul actual se subliniază tot mai mult, plecându‑se de la implicaţiile unor rezultate din diferite domenii ale cercetării ştiinţifice, că se conturează liniile de forţă ale unui cadru cultural care favorizează întâlnirea şi dialogul dintre diferite tradiţii culturale, religioase şi ştiinţifice. Ioan Petru Culianu, analizând criza spiritului ştiinţific modern, evidenţiază că în diferite domenii ale ştiinţei actuale sunt depăşite poziţiile dominate de pozitivism, empirism sau raţionalism. Inclusiv în ceea ce presupune identitatea științei juridice actuale, sunt mai mulţi cercetători în filosofia dreptului şi în antropologia juridică, angajaţi în dezvoltarea unor poziţii cu deschidere faţă de relaționarea dreptului cu diferite tradiții, inclusiv cu cea religioasă.

Norbert Rouland, profesor de antropologie juridică şi istoria dreptului la Universitatea din Marsilia, arată că după Conferinţa Mondială a Drepturilor Omului, organizată de ONU în anul 1993, la Viena, s‑au evidențiat două mari concepţii, corelative interpretării drepturilor omului. Prima dintre ele constă în înţelegerea drepturilor omului ca expresii ale unor valori universale, rezultate în urma unor experienţe istorice dominate de ideologii seculariste care promovează o autonomie în raport cu transcendenţa. Există şi o a doua concepţie, care articulează drepturile omului pe dreptul divin, mai precis pe tradiţia iudeo‑creştină derivată din morala socială a profeţilor şi din Evanghelie.

Rouland insistă asupra rolului credinţelor religioase care pot avea influenţe semnificative în înţelegerea şi asumarea drepturilor omului. El precizează că pentru omul religios, gândirea religioasă şi cea juridică sunt strâns legate. „Dacă reflecţiile juridice şi religioase sunt unite, nu putem stabili o prioritate între cele două; modul de a gândi o fiinţă divină, luându‑i în considerare partea sa divină, nu este mai important decât gândul la lume şi instituţiile sale. Gândirea religioasă, ca şi aceea a instituțiilor sociale, juridice şi politice, exprimă, în aceste domenii diverse, un mod de a gândi universul propriu fiecărei societăţi”¹.

Ordine juridică şi demnitate umană

Pe de altă parte, Jean‑Louis Halperin arată că noţiunea de ordine juridică se dezvoltă în contextul controverselor din secolul al XIX‑lea, referitoare la natura dreptului internaţional. Spre sfârşitul secolului al XIX‑lea sunt mai mulţi specialişti care dezvoltă o filosofie în drept, conform căreia ordinea juridică poate fi realizată prin prioritatea acordată dreptului internaţional în raport cu cel naţional. În anul 1917 este publicată lucrarea Ordinea juridică a lui Santi Romano, în care acesta arată că ordinea juridică nu poate fi definită ca un ansamblu de norme, deoarece ordinea juridică este legată de o ordine socială în interiorul unei comunităţi. Fiecărei ordini sociale îi corespunde un drept specific. Astfel, Santi Romano este considerat un ilustru reprezentant al pluralismului juridic.

Ordinea internaţională, cosmopolită, abstractă şi justificată uneori prin ficţiuni ideologice, nu poate fi impusă fără să se ţină cont de ordinile juridice specifice, întrupate concret în interiorul unor norme sociale articulate la viaţa diferitelor comunităţi. În contextul ideologic al laicizării excesive a dreptului, ordinea juridică îl are ca referent pe omul disociat de orice reper transcendent, iar demnitatea lui devine un fundament supraestimat. În acest sens, demnitatea este asociată cu umanitatea, nu cu omul concret, cu persoana efectivă.

Însă Gilles Lebreton, în Ordinea publică şi demnitatea persoanei umane: o problemă de frontieră, arată că tendinţa de a plasa ordinea publică sub patronajul demnităţii umane este problematică, deoarece umanitatea este considerată mai mult decât omul, iar specia mai mult decât persoana.

Bernard Edelman este unul dintre autorii care promovează demnitatea umană ca fundament al ordinii juridice. Pe această linie, apărarea şi promovarea demnităţii nu au de‑a face cu libertatea persoanei, ci cu apartenenţa acesteia la umanitate.

Lebreton arată că, până în anul 1995, demnitatea umană era considerată o componentă a moralei publice, dar „după 1995, din componentă a moralităţii publice, demnitatea devine o concurentă a acesteia şi este considerată un concept absolut, depăşindu‑și caracterul relativ şi contingent… Acest nou concept de demnitate transformă potenţial ordinea publică în instrument de opresiune a libertăţilor. Ordinea publică, din vocaţia iniţială de a fi instrumentul de menţinere a păcii sociale, riscă să devină, sub emergenţa noii sale componente, un instrument de instaurare a unei noi ordini morale în mâinile autorităţii poliţiei administraţiei generale”².

Asumându‑se o asemenea perspectivă, se poate constata disocierea demnităţii umane (corelativă cu o umanitate abstractă, neîntrupată) de demnitatea persoanei umane (care presupune o existenţă concretă, întrupată). Dar omul concret, persoana vie, nu poate fi redus la un accesoriu integrat într‑un sistem impersonal, în numele unei umanităţi abstracte, printr‑un set de reguli şi de norme prin care, în numele eficienţei sistemului, birocraţia să însemne mai mult decât viaţa.

Pierre Manent este cel care sub­liniază în mod deosebit necesitatea recuperării şi valorificării ordinii întrupării, a identității persoanei concrete. El arată că acest tip de ordine a fost în mod deliberat distrus de ideologii ostile Tradiției. În contextul actual, inclusiv în cadrul demersurilor din interiorul cercetărilor juridice, este relevant efortul de a valorifica specificul Tradiției creştine care afirmă o ordine bazată pe realitatea Întrupării lui Hristos. Ordinea trupului este structurată prin specificitate şi concretețe. Persoana concretă, unică şi irepetabilă, precum şi familia sunt realități fundamentale, articulate la viaţa trupului tainic al lui Hristos, care este Biserica.

Astfel, „în pragul schimbărilor de paradigmă, în vremea semnalării unei noi revoluţii juridice ca impuls generator şi structurant al matricei Noii Ordini, cosmopolită, impersonală, a omului‑număr, a supraomului de masă, a relaţiei fără de chip, a subiectului proces, Ordinea Trupului evidenţiază şi descoperă Chipul Iconic Hristic, deplin şi veşnic, de substanţă şi sens al demnităţii şi libertăţii Omului, oferind un argument mărturisitor, dinamic şi dialogic prezervării autentic‑plinitoare a identităţii persoanei, ca temei şi vector recuperator al diversităţii reale”³.

Redescoperirea identității dreptului din perspectiva Tradiţiei iudeo‑creştine

Michel Villey a avut un rol deosebit în istoria contemporană a filosofiei dreptului. Alain Renault, în lucrarea Philosophie du droit, publicată în anul 1991, îl consideră pe Villey ca fiind iniţiatorul filosofiei dreptului în Franţa. El a restituit, în contextul studiilor juridice din Franţa, dimensiunea filosofică, depăşind poziţia pozitivistă bazată pe triumfalism şi autosuficienţă. Michel Villey arată că astăzi criza dreptului este cauzată de faptul că se promovează o înţelegere unilaterală şi reducţionistă conform căreia legea şi jurisprudenţa sunt singura sursă a dreptului.

Villey face o analiză a subminării caracterului obiectiv al dreptului prin filosofia lui Occam, a lui Locke şi a lui Hobbes, şi în mod special prin filosofia lui Kant. Această filosofie construiește un drept, extras din subiectul însuşi. Dreptul modern, dedus din subiectivismul bazat pe raţiunea autonomă, conduce la raţionalism juridic. Villey arată că deturnarea dreptului obiectiv şi transformarea acestuia în drept subiectiv au ca fundament umanismul autonom.

În articolul Umanismul şi dreptul, Michel Villey arată că umanismul face din om singurul autor de drept şi omul devine scopul suprem al dreptului. Însă asumarea omului ca sursă şi scop al dreptului determină uitarea de către moderni a autenticei filosofii a dreptului. Pentru a redescoperi identitatea profundă şi obiectivă a dreptului, în viziunea lui Michel Villey, este nevoie de un efort de recuperare şi valorificare a Tradiţiei iudeo‑creştine. El menţionează că într‑o asemenea perspectivă dreptul este structurat printr‑o viziune a lumii pentru care există o ordine raţională înscrisă în natura lucrurilor.

În lucrarea Philosophie du droit, Michel Villey arată că întreaga cultură europeană, inclusiv cea juridică, a apărut şi s‑a dezvoltat în cadrul Bisericii, în viaţa mănăstirilor şi a şcolilor din jurul catedralelor. El arată că Universitatea medievală acorda o prioritate Sfintei Scripturi şi că în secolul al XVII‑lea nu exista un filosof, scriitor, artist sau savant care să nu se fi inspirat din Biblie. Elita Europei savante a folosit până în secolul al XVI‑lea latina biblică. Autorul arată, de asemenea, că în contextul actual se constată o ignoranță religioasă stânjenitoare, inclusiv în cadrul facul­tăților de drept. El precizează că „…la facultatea de drept abia dacă se pomenește de dreptul iudaic și de dreptul canonic creștin. Ignoranța anumitor studenți la acest capitol este uimitoare. Numeroase realități juridice au fost împrumutate din surse biblice, iar ideea noastră actuală de drept este o moștenire a gândirii iudeo‑creștine. Am primit din partea creștinismului a doua filosofie a finalității în drept”⁴.

Jean‑Marc Trigeaud afirmă în cercetările juridice actuale adevărul persoanei și al paternității ca realități care nu pot fi epuizate în cadrul principiilor teoretice și al normelor juridice de tip impersonal. Prin faptul că persoana este ireductibilă la reglementări de tip legalist, Jean‑Marc Trigeaud arată că dreptul personalist se distinge de dreptul de tip pozitivist și de dreptul natural, care reduc persoana umană la un personaj integrat și manipulat prin intermediul unor modele structurate de rațiunea autonomă.

În sens personalist, Trigeaud pledează pentru recuperarea și valorificarea relației ca amprentă specifică a persoanei, întrucât relația „…este marca proprie a persoanei și reflectă actul său de viață, revărsarea sa, izvorâtă din ființa personală… Ea exprimă capacitatea dăruirii de sine, gestul, fără întoarcere sau contrapartidă, pură creație; invitație, de altfel, a relației verticale ce unește persoana creată cu transcendența divină prin medierea ipostasului hristic” ⁵.

Dreptatea din credinţă ca lucrare a harului transcende formalismul Legii

Dreptatea din credinţă dăruită de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S‑a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor, este una împlinitoare și înnoitoare în raport cu Legea Vechiului Testament. Astfel, dreptatea sau îndreptarea dobândită prin credința în Hristos depășește legalismul bazat pe formalism și autosuficiență, structurat prin atenția excesivă spre detalii exterioare. Dreptatea din credinţă invocată în Evanghelia și în epistolele Noului Testament nu este doar o lucrare formală și exterioară. Ea implică o stare și o angajare lăuntrică, o transfigurare a puterilor omului prin experiența harului, o spiritualitate a comuniunii personale a omului cu Dumnezeu.

 Dreptatea nu este o lucrare realizată pentru imagine socială, pentru dobândirea aprecierii opiniei publice. Mântuitorul Iisus Hristos Se adresează ucenicilor, atenționându‑i în acest sens: „Luați aminte ca faptele dreptății voastre să nu le faceți înaintea oamenilor ca să fiți văzuți de ei; altfel nu veți avea plată de la Tatăl vostru din ceruri” (Matei 6, 1).

Dreptatea care derivă din credinţa în Hristos este distinctă în raport cu dreptatea Legii Vechi și a popoarelor politeiste sau păgâne (căci există şi o dreptate a păgânilor, care din fire fac cele ale legii naturale – conform în­vățăturii Sfântului Apostol Pavel din epistola către Romani 2, 14‑15). Dreptatea izvorâtă din credinţă presupune deopotrivă dimensiunea inte­rio­rității, a discreției şi a relației de iubire smerită faţă de Dumnezeu şi de oameni. În acest sens, Iisus spune ucenicilor Săi: „Căci zic vouă că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în Îm­părăția cerurilor” (Matei 5, 20).

Dreptatea ca lucrare a harului în om nu absolutizează puterea omului autonom, care săvârșește faptele sale detașate de experiența credinței. Sfântul Apostol Pavel numește această dreptate ca fiind „dreptatea din credință” (Romani 4, 11‑13) sau „nădejdea dreptății din credință” (Galateni 5, 5).

Raportul dintre dreptate și Lege este analizat în mod special în Epistola către Romani de Sfântul Apostol Pavel, care arată deosebirea între dreptatea dobândită prin credința în Hristos ca relaţie a omului cu Dumnezeu‑Omul și dreptatea sau îndreptarea care rezultă din împlinirea faptelor Legii, ca gesturi sau acte exterioare fără conţinut spiritual. El arată că, deși iniţial s‑a urmărit dreptatea adevărată bazată pe credinţă, nu s‑a ajuns la aceasta, deoarece Legea a devenit exterioară credinţei, a devenit scop în sine, nu expresie a comuniunii persoanei umane cu Persoana divină (cf. Romani 9, 31‑32).

În acest sens, există o dreptate subiectivă sau o îndreptățire de sine care generează trufie, întrucât se bazează exclusiv pe puterea proprie a omului. Această dreptate întemeiată pe orgoliu este lipsită de conștiința pocăinței (pilda vameșului și a fariseului este sugestivă în acest sens). În mod deosebit, însă, dreptatea lui Dumnezeu primită prin credinţă se bazează pe faptul că Dumnezeu Cel Drept este şi Părinte iubitor, că prin Întruparea sau înomenirea Fiului veşnic al lui Dumnezeu se dăruiește omului nu numai iertarea păcatelor, ci şi harul înfierii. Dreptatea lui Dumnezeu descoperită în şi prin Iisus Hristos indică relaţia dintre dreptatea lui Dumnezeu și Împărăția lui Dumnezeu, aceasta fiind o comuniune de iubire eternă a lui Dumnezeu cu sfinţii. De aceea, dreptatea din credinţă este o relaţie şi o stare a vieţii dobândită prin căutarea Împărăției lui Dumnezeu. În acest sens, Iisus îndeamnă pe oameni, zicând: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui” (Matei 6, 33). Astfel, omul drept este omul care se află în comuniune de iubire cu Dumnezeu Cel Drept şi Sfânt şi este împlinitor al voii Lui în societate.

Legea Veche a fost „călăuză spre Hristos” (Galateni 3, 24). Hristos a împlinit Legea Veche (cf. Matei 5, 17) nu prin desfiin­țare, ci prin desăvârșirea ei.

Expresia „Hristos este sfârșitul Legii” (Romani 10, 4) înseamnă în același timp că El este plinirea sau desăvârșirea Legii Vechi şi începutul Legii Noi a harului ca iubire eternă a Dumnezeului Treime, iubire descoperită şi îm­păr­tășită oamenilor prin Iisus Hristos. Aşadar, prin Persoana divino‑umană a lui Iisus Hristos ne‑a dăruit dreptatea împlinită prin har și adevăr. Sfântul Evanghelist Ioan mărturisește în acest sens: „Și din plinătatea Lui noi toți am luat, și har peste har. Pentru că Legea prin Moise s‑a dat, iar harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1, 16‑17). De observat este faptul că şi astăzi, când mila sau generozitatea transcend dreptatea legală sau formală, actul sau starea respectivă se numește grațiere, de la latinescul gratia care înseamnă har, mărinimie, milostenie.

Totuși legătura dintre dreptate și iubirea milostivă nu poate constitui un pretext pentru o stare de pasivitate, de neangajare în prevenirea sau corectarea ne­dreptăților manifestate în istorie ca urmare a păcatului sau a egoismului. Credinciosul angajat în viața spirituală caută dreptatea nu neapărat pentru sine, cât pentru semeni, pentru binele co­munității.

În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae precizează: „Omul duhovnicesc nu vrea să se realizeze între oameni numai o dreptate interioară, ci (şi) una exterioară. Căci știe că nedreptatea exterioară poate împiedica realizarea iubirii între oameni, deci și dreptatea interioară. Dar dreptatea exterioară nu e ultimul scop, ci mai sus decât ea este dreptatea în ordinea spirituală… Dreptatea adevărată deplină va însemna și restabilirea echilibrului deplin între toate cele create, care este reflexul deplin al dreptății lui Dumnezeu, Care pe toate le iubește”⁶.

Ca şi Sfântul Apostol Pavel, Părintele Stăniloae înțelege dreptatea ca rod al credinţei în Dumnezeu într‑un sens cuprinzător, bogat în semnificații, ca viaţă înnoită prin iubirea lui Hristos.

Mai ales în contextul actual, când se încearcă dezvoltarea unui sistem tot mai impersonal, în care detaliile vieţii sunt organizate excesiv într‑un mod robotizat, sunt relevante realizarea şi mărturisirea dreptății ca fiind mai întâi o stare de libertate lăuntrică dobândită prin relația persoanei umane cu Persoana lui Iisus Hristos şi cu Sfânta Treime, comuniunea supremă de viaţă şi iubire a Persoanelor divine distincte, dar nedespărţite. Astăzi, eficiența tehnicizată şi materializată birocratic prin norme, directive, reguli şi regulamente favorizează un demers de reglementare excesivă şi chiar abuzivă prin care este afectată taina, demnitatea şi intimitatea persoanei concrete. Cu alte cuvinte, valoarea unică şi eternă a persoanei umane şi relațiile interpersonale sunt adesea desconsiderate în contextul mecanismelor strivitoare de tip legalist în numele eficienței sistemului şi al profitului material imediat.

În aceste condiții sunt de mare actualitate pentru viaţa socială recuperarea şi valorificarea scopului spiritual al dreptății ca relație autentică de comuniune umană, bazată pe comuniunea cu Hristos Dumnezeu‑Omul, întrucât în această perspectivă dreptatea este trăită, așa cum subliniază Părintele Dumitru Stăniloae, ca fiind „…viaţa în Hristos, în­fie­rea, moștenirea Împărăției cerurilor, împreună răstignire şi înviere cu Hristos, îmbrăcarea cu Hristos. Acest mod nou de viaţă îl numește Sfântul Apostol Pavel «dreptatea de la Dumnezeu». Acesta vine în om odată cu credința în Hristos şi se dezvoltă din ea, mai bine zis, vine din Hristos Cel personal, ca izvor de iubire şi putere infinită, nu e o calitate pe care și‑o câștigă omul, în izolare trufașă, prin faptele lui. Căci numai o persoană dă altei persoane o anumită viață; iar Persoana lui Hristos, ca persoană supremă și cu o viață infinită, e singura care comunică omului o viață netrecătoare… Dacă cel ce își normează viața printr‑o lege duce o existență individualistă, raportată la o normă impersonală a cărei împlinire depinde de el însuși, cel ce are pe Hristos în el Îl are pe Acesta ca normă vie și ca izvor de putere, și de aceea poate trăi o viață de comuniune cu Hristos, din puterea lui Hristos” ⁷.

Cele expuse până acum au ca scop încurajarea unui dialog şi a unei cercetări interdisciplinare academice privind relația dintre tradiţia biblică iudeo‑creştină, dreptul european şi etica socială, după modelul dialogului interdisciplinar între teologie, știință şi filozofie, deja existent în Universitatea din Bucureşti şi Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Un astfel de dialog poate fi util pentru toate părțile implicate, dar şi pentru cultivarea cores­pon­sabilității şi cooperării în societatea de astăzi.

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Prelegere rostită, cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa, din partea Universității „Titu Maiorescu” din București (10 decembrie 2015).

Note:

1. ^‑Droix fondamentaux, nr. 3, 2003 apud Marius Dumitru Linte, Ordinea trupului și/în sfera juridică, Editura Platytera, București, 2012, pp. 212‑213.

2. ‑Marius Dumitru Linte, op. cit., p. 39.

3 ‑Ibidem, p. 20.

4 Ibidem, pp. 123‑124.

5 ‑Jean‑Marc Trigeaud, Métaphysique et éthique au fondement du droit, p. 49, apud Marius Dumitru Linte, Dreptul în context, Editura Platytera, București, 2014, p. 367.

6 ‑Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 263.

7 ‑Idem, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, pp. 344‑345.