Părintele Ciprian Zaharia, un om al păcii şi al rugăciunii

Pe 26 decembrie 2011 s-au împlinit patru ani de la trecerea în lumea veşniciei a vrednicului de pomenire arhimandrit Ciprian Zaharia, fost stareţ al Mănăstirii Bistriţa între anii 1979-2005.

Arhimandritul Ciprian Zaharia s-a născut în ţinutul Sucevei, în comuna Boroaia, la 19 iune 1931. Tânăr fiind, a intrat ca vieţuitor în obştea Mănăstirii Secu. A urmat şcoala monahală între anii 1950-1953, apoi cursurile Seminarului Teologic Ortodox de la Mănăstirea Neamţ, iar din anul 1970 Facultatea de Teologie de la Bucureşti. La Mănăstirea Bistriţa, unde a fost rânduit în anul 1979 de vrednicul de pomenire patriarh Teoctist, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, a avut cea mai lungă stăreţie din secolul XX a unui stareţ. Venea de la Mănăstirea Secu, unde, timp de 35 de ani se dovedise a fi un vrednic monah şi slujitor, dar şi un bun gospodar. La Bistriţa a reuşit să reînvie viaţa şi tradiţia monahală. A oficiat, după 30 de ani de interdicţii, prima tundere în monahism, cea a Preasfinţitului Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului. Cu toate vitregiile şi interdicţiile, fost un harnic şi neobosit restaurator al ctitoriei lui Alexandru cel Bun. A construit, după 1990, în cimitirul mănăstirii, o bisericuţă din lemn în stil tradiţional, s-a ocupat îndeaproape de înfiinţarea unor noi schituri, dar şi de buna gospodărire a celor existente pe atunci, multe dintre acestea fiind ridicate mai târziu la rang de mănăstire. În toată activitatea desfăşurată la Mănăstirea Bistriţa se vedea rodul experienţei duhovniceşti şi gospodăreşti acumulate la Mănăstirea Secu. Vorbea cu bucurie despre călugării cu viaţă deosebită care trăiau la Secu înaintea Decretului comunist din 1959. Nu i-a uitat niciodată. La slujbe îi pomenea într-un lung şir de nume desprinse parcă dintr-un calendar aghioritic.

Slujbele îşi urmau rânduiala de veacuri

Perioada de stăreţie a părintelui Ciprian s-a caracterizat prin abilitate în vremuri de încercare şi presiune puternică faţă de Biserică în general şi faţă de monahism în special. Datorită acestei abilităţi, contestată uneori în mediile eclesiale, Bistriţa a devenit o mănăstire cunoscută şi cercetată de credincioşii din zonă, dar şi de pelerinii veniţi de departe pentru a-i întâlni pe duhovnicii vestiţi care se nevoiau acolo: Marchian Ciubotaru, Iustin Pârvu, Ioanichie Bălan, Martinian Conuţ, Hrisostom Asavei. Unii dintre ei, urmăriţi de serviciile secrete, au mărturisit mai târziu că s-au aflat atunci într-o oarecare siguranţă între zidurile mănăstirii. Aceştia împreună cu alţi călugări mai tineri au pus umărul la refacerea vieţii duhovniceşti în vechea chinovie. În miez de noapte, când prin mănăstire nu mai mişunau ochii iscoditori ai securiştilor, slujbele îşi urmau rânduiala de veacuri, reînnodând tradiţii străvechi şi predând celor mai tineri dorul după înălţimile Taborului. O parte dintre monahii tineri de atunci au azi rosturi înalte în Biserică şi duc mai departe, acolo unde sunt, tradiţia acestei mănăstiri.

Implicat în bunul mers al mănăstirilor nemţene

Construirea corpurilor de chilii, renovarea palatului domnesc, restaurarea picturii bisericii, construirea bisericii de lemn din cimitir, lucrările de consolidare a zidului de incintă, a Şcolii Domneşti, lucrările de construcţie de la schituri, au însemnat toate la un loc ani de trudă şi de jertfă. S-a ocupat şi de pregătirea teologică a vieţuitorilor din mănăstire. Cei care au fost vieţuitori în obştea Bistriţei păstrează imaginea unui stareţ milostiv, rugător, veghetor jertfelnic pentru mănăstire şi pentru bunul ei mers. S-a confruntat şi cu neîmpliniri, cu eşecuri omeneşti, cu nelinişti şi împotriviri chiar din partea celor care l-au promovat. Dintr-un exces de zel din partea unor demnitari locali, se vorbea uneori de "problema Mănăstirii Bistriţa şi a oamenilor ei". Probabil că, pentru a rezista vicisitudinilor Regimului Comunist, a trebuit sa plătească şi un tribut, dar acest tribut a salvat esenţialul. Mănăstirea Bistriţa a înfruntat furtuna şi a ieşit la liman cu nădejdea în vremuri mai bune. Arhimandritul Ciprian Zaharia a avut o lungă perioadă de timp şi ascultarea de exarh al mănăstirilor nemţene, purtând astfel pe umeri şi răspunderea pentru bunul mers al activităţii aşezărilor monahale din judeţ. Trecerea Cuvioşiei Sale la Domnul a întristat multe inimi. A lasat în urmă o obşte rugătoare, zeci de ucenici, unii dintre ei slujitori de frunte ai Bisericii, dar şi mireni pe care părintele Ciprian i-a format duhovniceşte. Veşnică să-i fie pomenirea căci vrednic este de aceasta!