Pentru Hristos, boala nu este o fatalitate

La Sfânta Liturghie s-a citit ieri, 27 ianuarie, Evanghelia vindecării orbului din Ierihon. În cuvântul de învăţătură rostit în Paraclisul „Sfântul Ierarh Grigorie Luminătorul“ al Reşedinţei patriarhale, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a explicat că orbul vindecat devine pentru noi un îndemn la a căuta sănătatea şi a da un sens duhovnicesc suferinţei fără a cădea în credinţa greşită că boala este ceva firesc sau o fatalitate.

Patriarhul Bisericii noastre a arătat că Evanghelia citită ieri conţine două învăţături duhovniceşti folositoare atât pentru viaţa Bisericii, cât şi pentru viaţa fiecărui creştin: iubirea milostivă a Mântuitorului Iisus Hristos şi credinţa puternică a orbului care I-a cerut lui Iisus să-l vindece.

Înţelegând că Iisus Hristos este singura lui şansă de a primi vederea, el cerea cu multă stăruinţă iubirea milostivă a lui Iisus, vindecătoare de nevedere trupească şi izbăvitoare din robia orbirii sufleteşti. „Acest orb de la Ierihon, deşi nu avea vederea cu ochii trupeşti, el avea o vedere duhovnicească, şi anume vederea prin credinţă. Cu cât se apropia Iisus Nazarineanul mai mult de el, cu atât Îl striga mai tare în rugăciunea lui stăruitoare pentru că simţea puterea dumnezeiască din Iisus, puterea Lui dătătoare de sănătate şi viaţă. Vedem că, deşi orb din naştere fiind, acest om nefericit care cerşea ca să supravieţuiască la marginea drumului devine pentru noi o pildă de credinţă puternică şi de rugăciune stăruitoare“, a spus Preafericitul Părinte Daniel. Preafericirea Sa a mai precizat că multa stăruinţă în rugăciune este importantă pentru creşterea credinţei, deoarece aceasta trebuie alimentată prin relaţia cu Dumnezeu ca legătură vie. „Cea mai vie relaţie prin credinţă cu Dumnezeu este rugăciunea, deoarece prin rugăciune Dumnezeu nu rămâne undeva departe, ci El devine prezent în viaţa omului. Unii Sfinţi Părinţi spuneau că rugăciunea este însăşi lucrarea lui Dumnezeu în sufletul omului, care antrenează pe om în relaţia de apropiere şi conlucrare cu Dumnezeu. Rugăciunea este şi expresia credinţei, dar şi sursă sau izvor de întărire în credinţă.“

În milostivirea Sa, Iisus ascultă chiar şi pe cel căruia oamenii îi spuneau să tacă, după cum i s-a spus şi orbului din Ierihon. Atitudinea descurajatoare a acestor oameni se regăseşte şi astăzi în unii oameni care încearcă uneori să-l împiedice pe cel bolnav să se roage sau să se apropie de Dumnezeu, întrucât ei nu participă la suferinţa celui bolnav, pe care o văd ca pe fatalitate. Întâistătătorul Bisericii noastre a explicat că această atitudine se datorează faptului că acei oameni „nu se gândeau că mai este posibilă vindecarea sau primirea vederii deoarece s-au obişnuit prea mult cu boala aceasta a orbului din naştere. Ea devenise firească; într-un fel, a devenit o fatalitate de care nu se putea scăpa. Mântuitorul însă nu consideră boala ca ceva firesc, ca o fatalitate, ci El este sensibil la suferinţa omului bolnav şi doreşte ca el să trăiască sănătos şi bucuros, să poată vedea feţele semenilor săi, să poată admira creaţia lui Dumnezeu, să poată înţelege prin vedere taina vieţii într-un mod plenar. Mântuitorul răstoarnă într-un fel această atitudine a unor oameni care considerau că viaţa orbului de la Ierihon nu mai poate fi schimbată, că el este sortit să trăiască cerşind şi să facă eforturi pentru a supravieţui. Vedem cum uneori în loc să fie încurajat cel bolnav, este descurajat în cererea lui de vindecare din cauza prea multei obişnuinţe. Când o stare rea devine obişnuinţă, oamenii o consideră firească; Mântuitorul, însă, nu consideră firesc tot ceea ce a devenit o obişnuinţă. O stare rea a sufletului sau a trupului nu este considerată firească chiar dacă ea a devenit o obişnuinţă. De aceea, Mântuitorul Hristos dăruieşte acestui orb ceea ce numai El putea dărui.“