Preasfințitul Părinte Paisie Sinaitul, Episcop‑vicar patriarhal, s‑a aflat duminică, 22 decembrie 2024, în mijlocul credincioșilor parohiei bucureștene Udricani, unde a săvârșit Sfânta Liturghie.
„Pomenește-ne, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta”
Toate Pătimirile îndurate de Hristos și consemnate în cele patru Evanghelii ne sunt amintite în slujba Sfintelor Pătimiri sau Denia celor 12 Evanghelii, rânduită în seara de Joi. După Evanghelia a V‑a, din această Denie se scoate din Altar în mijlocul bisericii Sfânta Cruce cu răstignirea Domnului, care exprimă acum „legătura dintre Cina cea de Taină din Sfânta și Marea Joi și Taina Crucii din Sfânta și Marea Vineri”1.
După Cina cea de Taină, în grădina Ghetsimani, a avut loc arestarea Mântuitorului. Sfântul Evanghelist Marcu arată că „...îndată, încă vorbind El, a venit Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece, şi cu el mulţime cu săbii şi cu ciomege, de la arhierei, de la cărturari şi de la bătrâni... au pus mâna pe El şi L‑au prins” (Marcu 14, 43 și 45). Erau servitorii și angajații templului, care executau ordinele Sinedriului și ale Marelui preot. Întărit de Sus, după rugăciunea tainică cu sudori de sânge din Ghetsimani, Mântuitorul se arată deplin pregătit pentru împlinirea Jertfei supreme și mântuitoare. Primește arestarea, mergând de bunăvoie spre pătimire și moarte (Ioan 18, 4‑9). Au rămas cu El doar doi ucenici, Petru și Ioan, care Îl vor urma până în curtea arhiereului. Acolo Petru se va lepăda de trei ori de Iisus, după cum i‑a fost prevestit (Ioan 18, 15, 17 și 27).
Iisus este dus spre a fi judecat mai întâi în fața lui Anna, socrul lui Caiafa, arhiereul. Anna încearcă să‑I găsească un pretext de condamnare și Îl întreabă pe Iisus despre ucenicii și învățătura Lui (Ioan 18, 19), la care Mântuitorul răspunde că a vorbit „pe faţă lumii”; că a învățat „întotdeauna în sinagogă şi în templu...” şi nimic nu a vorbit în ascuns (Ioan 18, 21). Exegeții Noului Testament2 evidențiază faptul că interogatoriul din fața lui Anna nu prezintă nici o relevanță din punct de vedere juridic, însă arată, totuși, consistenta autoritate și influență religioasă pe care le avea, dar, în același timp, dezvăluie pe cel care a fost, de la început, autorul prigoanei și instigatorul procesului.
De la Anna la Caiafa
De la Anna, Iisus este dus la Caiafa. În casa acestuia din urmă, cu participarea unui grup restrâns de sinedriști, se caută un temei pentru osândirea la moarte a Mântuitorului. Faptul că adevărul și aplicarea legii nu reprezentau prioritatea acestor judecători reiese și din precizarea Sfântului Matei: „arhiereii, bătrânii și tot sinedriul căutau mărturie mincinoasă împotriva lui Iisus ca să‑L omoare” (Matei 26, 59). Pentru ca o acuză să poată fi luată în considerare, era nevoie de mărturia concordantă a cel puțin doi martori (Deuteronom 17, 6; 19, 15). În cazul Mântuitorului, arată Sfântul Evanghelist Marcu, deși se prezentaseră mulți martori mincinoși, a fost greu să fie îndeplinită această condiție (Marcu 14, 55‑56). La toate acuzele, Mântuitorul Hristos nu răspundea nimic (Matei 26, 62‑63). Atunci Caiafa, constatând că ascultarea martorilor nu duce la rezultatul dorit de el, respectiv o condamnare la moarte, se ridică și‑L întreabă pe Mântuitorul: „Te jur pe Dumnezeul Cel viu, să ne spui nouă de eşti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?” În fața acestei provocări, Mântuitorul mărturisește Adevărul Persoanei Sale, dar și rostul vieții și morții Sale: „Tu ai zis. Şi vă spun încă: De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de‑a dreapta puterii şi venind pe norii cerului” (Matei 26, 64). Iisus mărturisește că El este Mesia, Dumnezeu adevărat. În mod viclean și teatral, Caiafa își sfâșie haina, după vechiul obicei iudaic care exprima doliul sau suferința (ex. Facere 37, 34 sau Judecători 11, 35), și provoacă pripit și formal sentința dorită: „A hulit! Ce ne mai trebuie martori? Iată acum aţi auzit hula Lui... Iar ei, răspunzând, au zis: Este vinovat de moarte” (Matei 26, 65‑66). Fără să se țină seamă de alte detalii juridice, deosebit de importante pentru proclamarea pedepsei cu moartea, Caiafa și acoliții săi și‑au încheiat falsa întâlnire nocturnă mulțumiți că înscenarea lor a găsit „forma”, pretextul de condamnare. Au pronunțat deja sentința. Peste noapte, Mântuitorul a rămas, cu siguranță, în una din temnițele acelui loc de judecată.
În fața Sinedriului
Dis-de-dimineață, dorind a da o aparentă legalitate pseudoprocesului, se întrunește Sinedriul, căci după legile iudaice o astfel de cauză nu putea fi judecată în afara incintei templului (Deuteronom 17, 10), și nici noaptea3. Sfinții Evangheliști Matei și Marcu oferă foarte succint informații referitoare la această reuniune de dimineață a Sinedriului: „Iar făcându‑se dimineaţă, toţi arhiereii şi bătrânii poporului au ţinut sfat împotriva lui Iisus, ca să‑L omoare” (Matei 27, 1); „Şi îndată dimineaţa, arhiereii, ţinând sfat cu bătrânii, cu cărturarii şi cu tot sinedriul şi legând pe Iisus, L‑au dus şi L‑au predat lui Pilat” (Marcu 15, 1). Aceste relatări arată că ședința de dimineață n‑a durat decât extrem de puțin, sinedriștii nefiind preocupați de aflarea adevărului, de aplicarea legii, ci doar de condamnarea la moarte, cât mai rapidă, a lui Iisus. Iar pentru ca aceasta să se petreacă conform doririi lor, s‑au pus în acord cu privire la acuzațiile pe care trebuiau să le susțină înaintea guvernatorului roman, singurul care putea aviza condamnarea la moarte. Procuratorul roman era o instanță de confirmare și executare.
„Eu nu găsesc în El nici o vină”
Prezența Mântuitorului în fața guvernatorului Ponțiu Pilat a însemnat începutul celei de‑a doua părți a pseudoprocesului lui Iisus. Mântuitorul a intrat în pretoriul lui Pilat, însă nu și iudeii, „ca să nu se spurce și să poată mânca Paștile” (Ioan 18, 28). Guvernatorul a ieșit afară la acuzatori și i‑a întrebat: „Ce învinuire aduceţi Omului Acestuia?” (Ioan 18, 29). Răspunsul sfidător al iudeilor arată ura nemăsurată pentru Mântuitorul Hristos, dar și dorința acestora de a primi cât mai grabnic sentința de executare: „Ei au răspuns şi i‑au zis: Dacă Acesta n‑ar fi răufăcător, nu ţi L‑am fi dat ţie” (Ioan 18, 30). Înțelegând că este vorba de o cauză cu caracter religios, guvernatorul roman le cere să‑L judece ei, acuzatorii, după legea lor. Întunericul răutății și al fățărniciei grosolane care cuprinsese inimile iudeilor se arată în cuvântul lor: „Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni” (Ioan 18, 31). Sinedriștii se văd nevoiți să detalieze cauza, indicând trei grave acuze: „Şi au început să‑L pârască, zicând: Pe Acesta L‑am găsit răzvrătind neamul nostru şi împiedicând să dăm dajdie Cezarului şi zicând că El este Hristos rege” (Luca 23, 2). Însă toate aceste învinuiri erau mincinoase, neputând fi susținute, iar Pilat a înțeles de la început viclenia iudeilor.
După acuzațiile expuse, Pilat începe interogatoriul. Pilat a ieşit iarăşi la iudei şi le‑a zis: „Eu nu găsesc în El nici o vină” (Ioan 18, 36). Guvernatorul este convins de nevinovăția lui Iisus, iar cuvântul adresat sinedriștilor care așteptau afară i‑a umplut pe aceștia de și mai multă mânie: „ei stăruiau, zicând că întărâtă poporul, învăţând prin toată Iudeea, începând din Galileea până aici” (Luca 23, 5).
Este momentul în care Pilat înțelege că Iisus este galileean și, voind să ocolească presiunea sinedriștilor, încearcă să‑și decline competențele în favoarea tetrarhului Galileii și al Pereii, Irod Antipa, care se afla și el la Ierusalim în acele zile (Luca 23, 7). Episodul este relatat doar de Sfântul Luca (23, 7‑12) și este relevant prin faptul că Irod s‑a bucurat foarte tare (v. 8) văzându‑L pe Iisus, despre care auzise multe lucruri minunate, prin faptul că Iisus nu i‑a răspuns nimic (v. 9) și prin faptul că arhiereii şi cărturarii erau de faţă, învinuindu‑L foarte tare (v. 10). Irod și slugile sale Îl batjocoresc pe Mântuitorul și Îl retrimit la Pilat.
„Răstignește‑L! Răstignește‑L!”
Smerit și ascultător față de Tatăl, Iisus străbate legat și umilit de injurii și batjocuri drumul spre pretoriu. Guvernatorul cheamă căpeteniile poporului și pe arhierei și dinaintea tuturor proclamă: „Aţi adus la mine pe Omul acesta, ca pe un răzvrătitor al poporului; dar iată, eu, cercetându‑L în faţa voastră, nici o vină n‑am găsit în acest Om, din cele ce aduceţi împotriva Lui. Şi nici Irod n‑a găsit, căci L‑a trimis iarăşi la noi. Şi iată, El n‑a săvârşit nimic vrednic de moarte. Deci, pedepsindu‑L, Îl voi elibera” (Luca 23, 16). Pedeapsa pe care o are în vedere Pilat este biciuirea și nu moartea. Se pregătește s‑o pronunțe, însă își aduce aminte de faptul că, de Paști, era obiceiul ca procuratorul să elibereze iudeilor un condamnat. Toate cele patru Evanghelii vorbesc despre aceasta, Sfântul Marcu precizează că, în acest sens, au ajuns la Pilat niște reprezentanți ai celor care cereau condamnarea lui Iisus (Marcu 15, 8). Guvernatorul a propus mulțimii adunate la pretoriu pe Iisus, în care el nu găsea nici o vină, și pe Baraba, „închis împreună cu nişte răzvrătiţi, care în răscoală săvârşiseră ucidere” (Marcu 15, 7). Pilat gândise o propunere favorabilă Mântuitorului, nu credea că poporul va prefera un ucigaș în locul unui nevinovat. „Voiţi să vă eliberez pe regele iudeilor?” (Marcu 15, 9) îi întreabă Pilat, însă „arhiereii au aţâţat mulţimea ca să le elibereze mai degrabă pe Baraba” (Marcu 15, 10). Procuratorul roman realizează că tentativa sa de a‑L scăpa pe Mântuitorul a eșuat. Întreabă din nou mulțimea: „Dar ce rău a făcut?” (Marcu 15, 14), însă cei ce erau de față cu mai multă ură au început să strige „Răstignește‑L! Răstignește‑L!” (Matei 27, 21‑23), iar Sfântul Luca precizează că strigătele lor au biruit (Luca 23, 23).
Pilat L‑a dat pe Iisus să fie biciuit de soldați, care s‑au conformat întocmai. L‑au batjocorit, L‑au dezbrăcat de haine, I‑au pus pe umeri o hlamidă roșie, i‑au îndesat pe cap o cunună de spini, i‑au pus în mână o trestie și râdeau de El, și‑L scuipau, și‑L băteau peste cap, zicând: „Bucură‑te, împăratul iudeilor!” (Matei 27, 29‑30). Pilat Îl scoate iarăși pe Iisus în fața mulțimii, dar arhiereii și slujitorii lor din mulțime au început iarăși să‑i ceară răstignirea. Ba mai mult, au adresat lui Pilat un șantaj perfid: „Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu ești prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului” (Ioan 19, 12). Procuratorul simte amenințarea vicleană și întreabă pentru ultima dată: „Să răstignesc pe Împăratul vostru?” (Ioan 19, 15), iar arhiereii fățarnici trădează însăși identitatea și aspirațiile lor naționale: „Nu avem împărat decât numai pe Cezarul” (Ioan 19, 15). Atunci Pilat, spălându‑se pe mâini înaintea lor, a zis: „Nevinovat sunt de sângele Dreptului Acestuia” (Matei 27, 24). Apoi, „L‑a predat ca să fie răstignit” (Ioan 19, 16).
Răstignirea și moartea Domnului pe Cruce
Iisus urcă spre Golgota răstignirii cu cununa de spini pe cap, purtând Crucea în spate și povara grea a păcatelor omenirii. Toți Îl batjocoreau și Îl huleau, numai femeile mironosițe Îl plângeau, iar una dintre ele, Veronica, I‑a șters fața însângerată cu o mahramă, pe care a rămas imprimat chipul Său dumnezeiesc. În ajutorul Său a venit Simon Cirineanul, care i‑a dus Crucea grea sub a cărei povară căzuse Blândul Mântuitor (Matei 27, 32).
Ajuns la locul numit Golgota, Iisus a fost dezbrăcat de hainele Sale și pironit pe Cruce între doi tâlhari, unul de‑a dreapta și altul de‑a stânga, împlinindu‑se astfel „Scriptura care zice: Cu cei fără de lege a fost socotit” (Marcu 15, 27‑28). Tâlharul cel de‑a stânga Îl hulea și el pe Iisus Cel răstignit, dar cel de‑a dreapta îl certa și cu credință și cu multă umilință s‑a rugat Mântuitorului, zicând: „Pomenește‑mă, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta. Și Iisus i‑a zis: Adevărat grăiesc ție: astăzi vei fi cu mine în rai” (Luca 23, 42‑43).
Deasupra Crucii lui Iisus, Pilat I‑a scris vina: „Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor” (Ioan 19, 19).
„Înălțat” pe lemnul Crucii - „tronul” Împărăției Cerești pe care a venit s‑o readucă pe pământ, îmbrățișând întreaga umanitate cu brațele țintuite de piroane, Mântuitorul împărtășește ultimele Sale cuvinte dumnezeiești, așa cum sunt precizate în Sfânta Evanghelie, ca o adevărată Predică de pe Cruce:
„Părinte, iartă‑le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 24) sunt cuvintele cele dintâi, rostite de Domnul Hristos, în timp ce suferințele Sale trupești erau de nedescris. Așa cum a făcut în tot timpul activității Sale mântuitoare în această lume, Mântuitorul, răstignit pe Cruce, continuă să se roage Tatălui pentru toți cei care L‑au respins cu violență și L‑au condamnat la cea mai groaznică moarte.
„Femeie, iată fiul tău! Iată mama ta!” (Ioan 19, 26‑27) sunt cuvintele adresate Fecioarei Maria și lui Ioan, ucenicul pe care‑l iubea Iisus, care se aflau singuri la picioarele Crucii. Răpusă de durere, Maica Domnului trăia împlinirea cuvintelor profetice ale Dreptului Simeon: „prin sufletul tău va trece sabie” (Luca 2, 11). Dragostea aparte și purtarea de grijă deosebită față de Preacurata Sa Maică se arată și în aceste cuvinte sfinte, prin care Mântuitorul o încredințează spre ocrotire ucenicului iubit. De acum Maica Domnului a devenit „mama” tuturor acelora care‑L vor iubi pe Fiul Său, vor crede și vor împlini cuvintele Lui.
„Adevărat grăiesc ţie: astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 39‑43) a fost sentința mântuitoare pe care a primit‑o tâlharul cel de‑a dreapta, în urma rugăciunii sale de căință adresată lui Iisus, după ce l‑a mustrat pe celălalt care‑L hulea, zicându‑i: „Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Și noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n‑a făcut nici un rău” (Luca 23, 40‑41).
„Eli, Eli, lama sabahtani! care se tălmăceşte: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M‑ai părăsit” (Matei 27, 46). Aceste cuvinte, după Sfântul Grigorie Teologul, le‑a rostit Fiul lui Dumnezeu înaintea Tatălui Ceresc ca Fiu al Omului, trăind în Persoana Sa părăsirea lui Dumnezeu, pe care a suferit‑o firea noastră omenească. Suferinţa firii umane a lui Hristos este resimţită în Persoana Sa. Prin glasul Lui strigă umanitatea întreagă, care a trăit deplin drama despărțirii de Dumnezeu.
„Mi‑e sete!” (Ioan 19, 28) a rostit Mântuitorul, împlinindu‑se profeția mesianică: „Și mi‑au dat spre mâncare fiere, și în setea mea m‑au adăpat cu oțet” (Ps. 68, 25). După Sfinții Părinți ai Bisericii, Celui ce este „dulceaţa lumii”, lumea Îi întinde, până‑n ultima clipă, amărăciunea păcatelor ei! Dar setea Domnului este mai mult decât sete de apă: este dorul nestăvilit al Lui după răspunsul de iubire al omului.
„Săvârşitu‑s‑a” (Ioan 19, 30), rostește Mântuitorul, după ce a fost adăpat cu oţet. Aceasta nu înseamnă că s‑a săvârșit viața, ci că s‑a încheiat opera de răscumpărare a omului și a lumii din robia păcatului și a morții. Iisus Hristos, Adam cel Nou, încheie întreaga lucrare de recreare spirituală a lumii, aducând Tatălui Ceresc ca ofrandă curată firea umană pe care a înnoit‑o și a sfințit‑o prin ascultarea Sa. S‑a săvârșit suferința, iar viața urmează să răsară din mormânt.
„Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu” (Luca 23, 46). Fiul Îşi încredinţează duhul în mâinile Tatălui, ca să se știe că de la Tatăl a venit și la Tatăl merge. După smerenie și ascultarea până la capăt, Fiul este gata de înălțarea Sa în slava din care a venit, de „şederea de‑a dreapta Tatălui”. Înălțarea va începe din cele mai de jos ale pământului, din împărăția morții, unde, ca Dumnezeu adevărat, va zdrobi puterea morții și porțile iadului și va ridica din stricăciune pe toți drepții care de la început erau legați în legăturile morții. Acest cuvânt din urmă al Mântuitorului de pe Cruce a zguduit temeliile pământului și tăriile cerului: „pământul s‑a cutremurat şi pietrele s‑au despicat. Mormintele s‑au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s‑au sculat... iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s‑au înfricoşat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!” (Matei 27, 51‑54).
Sângele Mântuitorului a curs pe Cruce din coasta Sa, pentru mântuirea lumii, când „unul dintre ostași cu sulița a împuns coasta Lui și îndată a ieșit sânge și apă” (Ioan 19, 34).
Note:
1 ‑† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Foame şi sete după Dumnezeu. Înţelesul şi folosul postului, Ed. Basilica, Bucureşti, 2010, p. 225.
2 ‑Prof. dr. Grigorie Marcu și dr. Ioan Fruma, Procesul Mântuitorului, Seria Teologică, Sibiu, 1945, p. 64; pr. prof. dr. Vasile Mihoc, Procesul Mântuitorului, Ed. Teofania, Sibiu, 2001.
3 ‑Pr. prof. dr. Vasile Mihoc, Procesul Mântuitorului, p. 30.