Prin credința puternică în Hristos sunt învinse dificultățile vieții

În Duminica a 9-a după Rusalii, 10 august, la Sfânta Liturghie s-a făcut pomenirea minunii Potolirii furtunii de către Domnul Hristos (Matei 14, 22-34). În cuvântul de învă­țătură rostit astăzi la Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din cadrul Reșe­dinței Patriarhale din Capitală, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a explicat că dificultă­țile vieții sunt învinse prin credința puternică în Hristos Domnul. 

La începutul cuvântului de învățătură, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a prezentat o sinteză a învățăturilor fragmentului evanghelic duminical. „Mai întâi, Domnul Iisus Se retrage în singurătate, în munte, ca să Se roage, transformând astfel singurătatea fizică în comuniune spirituală cu Dumnezeu. A două învățătură: în timpul nopții, Iisus îi lasă pe ucenici în corabie să se lupte singuri cu furtuna de pe mare pentru a înțelege cât de necesar îi este omului ajutorul lui Dumnezeu în situații dificile. A treia învățătură a Evangheliei de astăzi ne arată, mai clar, faptul că această corabie cuprinsă de furtună pe mare reprezintă lupta Bisericii lui Hristos cu lumea ostilă ei”, a spus Preafericirea Sa. 

„Pustia este un spațiu prielnic rugăciunii”

După minunea înmulțirii celor cinci pâini și a doi pești și săturarea unei mulțimi impresionante de oameni, Domnul Hristos S-a retras în munte ca să Se roage în singurătate. „Când Iisus Se roagă în singurătate lui Dumnezeu Tatăl, inima Sa se umple de harul iubirii milostive a Tatălui ceresc, pe care Hristos îl împărtășește oamenilor. Prin retragerea în singurătate a lui Iisus după săvârșirea unei minuni, învățăm că după un mare succes sau după o mare realizare nu trebuie să căutăm laude și aprecieri de la oameni, ci, în liniște și în adâncul inimii noastre, și în detașare de slava care vine de la oameni, să-I dăm slavă lui Dumnezeu și să-I mulțumim pentru ajutorul primit de la El”, a arătat Patriarhul României. 

Pustia este un topos geografic prezent în fragmentele evanghelice citite în ultimele două duminici și arată importanța petrecerii unui timp de rugăciune către Dumnezeu. „Pustia este un spațiu prielnic rugăciunii, de aceea Sfântul Ioan Gură de Aur, în Comentariul la Evanghelia după Matei, numește pustia mamă a tăcerii sau a liniș­tii. Prin rugăciune, omul transformă singurătatea în comuniune cu Dumnezeu. Omul care se roagă, chiar dacă trăiește izolat în pustie, nu este singur, ci împreună cu Dumnezeu și cu toți sfinții Lui. Omul rugător, chiar dacă se află în singurătate, nu este un însingurat, însă omul care nu se mai roagă lui Dumnezeu, chiar dacă se află în mijlocul mulțimii, devine un însingurat duhov­nicește. În acest sens, un filosof din secolul 20 numea civilizația occidentală individualistă mulți­mea însingurată”, a eviden­țiat Prea­fericitul Părinte Patriarh Daniel. 

Calea spre biruirea încercărilor și necazurilor

Mântuitorul Hristos îi trimite pe ucenici într-o călătorie inițiatică pe mare, pentru a le pune la încercare simțul duhovnicesc și a le arăta calea spre biruirea încercărilor și necazurilor viitoare. „Iisus voia să îi învețe pe ucenici să treacă prin încercări, prin ispite, prin situații potrivnice, pentru ca ei să înțeleagă mai bine cât de necesare sunt cererea și primirea ajutorului lui Dumnezeu în viața lor. În acest sens, Evanghelia menționează că vântul era împotriva ucenicilor care se aflau în corabie pe mare. Adică, potrivnic direcției alese de ucenicii din corabie, iar valurile învăluiau corabia, ei aflându-se în primejdie de moarte”, a spus Preafericirea Sa. 

Apariția Domnului Hristos, mergând pe deasupra apelor, a fost un eveniment cu valoare de simbol pentru Sfinții Apostoli. „Venirea lui Hristos către ucenici la a patra strajă din noapte, când întunericul nopții urma să fie biruit de lumina soarelui, arată că El a ales momentul respectiv ca având și valoare de simbol al luptei duhovnicești. Iisus venea la ucenici umblând pe mare ca pe uscat ca să le arate că El este stăpân peste ape ca și peste uscat, deoarece El a făcut cerul și pământul, marea și uscatul. Când voiește, merge pe mare ca pe uscat, fiind deasupra tuturor stihiilor din lumea aceasta materială. Adică, este liber de toate determinismele materiei”, a explicat Părintele Patriarh Daniel. 

Preafericirea Sa a spus că Sfântul Apostol Petru a dorit să meargă și el pe ape ca pe uscat către Domnul, din respect și recunoștință: „Sfântul Petru a coborât din corabie și voia să meargă pe ape nu din curiozitate, ci voia să arate respect și recunoș­tință lui Iisus pentru că vine să îi salveze pe ucenicii aflați în primejdie. Petru era bucuros să Îl întâmpine pe Iisus după cum un om care așteaptă un oaspete drag îl întâmpină pe acesta cu bucurie înainte de a intra în casa lui”. 

Și în acest episod, al umblării lui Petru spre Iisus pe mare, Domnul îi învață pe ucenici că legătura duhovnicească cu El este garanția că omul va birui încercările, ispitele și necazurile vieții, chiar și moartea. „Când Sfântul Petru privea spre Iisus, el umbla pe apă ca și Iisus. Când Petru a privit spre vânt și s-a temut, atunci a început să se îndoiască în sinea lui și să se scufunde în apă. În această privință, despre Petru Evanghelia spune: «Dar, văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!» Nu a zis simțind vântul, cum era normal, ci văzând vântul, ceea ce înseamnă că la un moment dat Petru, atunci când a văzut vântul, nu mai privea direct spre fața lui Iisus, spre Dumnezeu-Omul, ci spre vântul care agita marea, adică spre stihiile schimbătoare ale lumii materiale. Petru a început să se scufunde în apă numai când a slăbit credința sa ca legătură directă cu Iisus, ca relație spirituală de comuniune cu Persoana Sa divină superioară stihiilor cosmice pe care Iisus le-a creat”, a arătat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.