Proorocul focului

De multe ori, citind Vechiul Testament, am impresia că avem de-a face cu personaje ce depăşesc, câteodată, cu mult pe cele ale Noului Legământ. E drept că au fost "nebuni pentru Hristos", dar au fost şi nebuni pentru Dumnezeu. E meritul creştinilor că n-au lepădat istoria poporului ales şi un Ilie şi-a făcut loc în calendarul creştin. S-a strecurat în lumea creştină încă înainte de începutul ei pentru că intrase în împărăţie înainte de vreme; să nu uităm că Ilie, proorocul, n-a murit; a fost luat la cer şi a putut transcede veacurile şi istoria încât îl găsim şi în timpul Mântuitorului, în momente de maximă intensitate. Este o prezenţă firească pentru cel ce şi-a câştigat dreptul de a porunci chiar şi lui Dumnezeu sau, mai blând spus, s-a ridicat la înălţimea ce Însuşi Dumnezeu i-o menise, de a fi împărat al făpturii.

Când totul se năruise, când chiar împărăţia marelui Solomon apusese jalnic, când regatul era sfâşiat, un om din Tesba Galaadului se simte responsabil de soarta poporului şi, până la urmă, a lumii întregi şi încearcă să rezolve problema în modul cel mai firesc: cu cuvântul. Şi, când omul nu înţelege că, mai grea decât suferinţa este neînţelegerea ei şi, mai tragic decât chinul este îndurarea lui fără nici o prefacere lăuntrică, atunci e nevoie de un Ilie şi de soluţii extreme. A fost atunci nevoie de glasul lui Ilie, de puterea lui de a porunci cosmosului, ca să-i îndrepte pe oameni.

Poporul în frunte cu regele Ahab al regatului de nord alături de soţia sa Isabela, o altă exprimare la vârf a destrăbălării, a idolatriei, îşi pierduseră coordonatele religios-morale; omorâseră tot cuvântul lui Dumnezeu, pe prooroci. E vorba aici de o luptă care depăşeşte limitele umanului, de războiul sfânt care este între Duhul Sfânt, adevăratul Dumnezeu, şi falsul dumnezeu exprimat fie în idoli, fie în teorii perverse. Aşa se explică această violenţă prin care se manifestă impactul dintre divin şi uman în personalitatea lui Ilie. Şi Ilie nu era un om de carne, ci era un om de flacără şi se reţine şi în tradiţia iudaică şi în cea creştină că tatăl lui Ilie a văzut, la naşterea acestuia, cum îngerii îl înfăşurau în scutece de foc şi l-au hrănit cu flacără de foc. S-a născut din flacără şi sfârseşte în flacără; carul care l-a ridicat la cer era de foc.

Dar mai mult decât toate, Ilie e un mare slujitor; şi nu slujeşte pe orice, ci slujeşte pe fulgere cosmice, care-i sunt atribuite şi astăzi, slujeşte pe cer direct, pe stihii. Toate ascultă de Ilie. Chiar şi Dumnezeu închide şi deschide cerul la cuvântul lui Ilie. Era ceva cu Ilie de putea să aibă asemenea impact asupra divinului, asupra cosmosului, a omului. Şi toate astea în condiţiile în care, spune Iacob ruda Domnului în apostolul rânduit pentru acea zi, Ilie era om cu slăbiciuni ca şi noi. E mare lucru acesta, întrucât putem înţelege că Dumnezeu poate vărsa din Duhul Lui peste oricare dintre noi; că poate să facă din fiecare dintre noi un Ilie. Şi avem nevoie azi, mai mult decât oricând, de oameni asemeni lui Ilie care să pună ordine între om şi Dumnezeu; de oameni care să pună lucrurile în ordine, la locul lor. La vremuri grele, de cumpănă, aşa cum probabil este astăzi, se impun soluţii tari, soluţii de foc. Focul este singurul care dezinfectează şi care coace. Heraclit avea dreptate.

Sunt oameni, cum e Ilie, care marchează lumea, cerul şi pământul, şi ce frumos e să te gândeşti că atunci când fulgeră Ilie trece cu carul său de foc printre nori. Să nu uităm nici de merele sântilieşti. Are si Ilie mărul său ca replică la mărul lui Adam. Se creează o altă realitate, câteodată mai puternică, născută dintr-o trăire suprafirească, fără de care am fi cu mult mai săraci.