„Rugăciunea și postul sunt izvoare ale prezenței harului Duhului Sfânt”

În Duminica a 4-a din Postul Mare (a Sfântului Cuvios Ioan Scărarul), 26 martie, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit un cuvânt de învățătură în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Reședința Patriarhală. Preafericirea Sa a subliniat că pasajul evanghelic citit în cadrul Sfintei Liturghii (Marcu 9, 17-23), care relatează minunea vindecării fiului lunatic, ne arată în esență că Mântuitorul Iisus Hristos îi vindecă pe oameni de îndoială, de boală și de nepricepere duhovnicească.

În cuvântul de învățătură, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a subliniat că în Evanghelia rânduită duminică Mântuitorul săvârșește trei lucrări, și anume: întărește credința tatălui, vindecă pe fiul lunatic de duhul necurat și îi vindecă de nepricepere du­hov­nicească pe ucenicii Săi. „Evan­­­ghelia ne arată că Iisus a întărit credința slabă a tatălui unui copil bolnav. L-a vindecat pe copilul bolnav și i-a învățat pe ucenicii Săi că rugăciunea și postul sunt necesare pentru a alunga pe demonii muți și surzi. Aici vedem o Evanghelie a vindecărilor. Chiar vindecarea de nepricepere duhovnicească este tot o lucrare a iubirii milostive a lui Iisus, pentru că acești ucenici au primit de la El, la începutul activită­ții lor, darul de a alunga duhurile necurate. Însă, de data aceasta au avut de învățat că nu toate duhurile ies atunci când ei porunceau să iasă din oamenii posedați, că există un anumit neam de diavoli sau de duhuri rele care nu ies din omul posedat decât dacă cei care îi scot se află în stare de rugăciune fierbinte și de postire. Vedem că la sfârșitul Evangheliei se spune chiar și acest fapt, că Iisus îi învață pe ucenicii Săi ceea ce nu știau. Deci, îi ajută să priceapă duhovnicește felurimea demonilor”, a spus Preafericirea Sa.

În continuare, Întâistătătorul Bisericii noastre a explicat cum l-a vindecat Mântuitorul de îndoială și credința slabă pe tatăl copilului, care apoi s-a smerit și pocăit: „Iisus Se tulbură când aude că ucenicii nu au putut izgoni pe duhul mut și surd din copil, înțelegând că era slabă și credința tatălui copilului și a celor din jurul lui. Dar, ca să nu-l supere direct pe tatăl copilului, a zis în general: «O, neam necredincios». A făcut o observație generală asupra întregului popor sau asupra celor care în popor aveau o credință slabă. După aceea, l-a întrebat Iisus pe tatăl copilului de câtă vreme este bolnav și el I-a spus că din pruncie. Și a îndrăznit mai mult să insiste tatăl copilului și a zis: «Dar de poți face ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi». În momentul acesta, foarte prompt, mustrător, dar și încurajator, Iisus îi spune tatălui copilului: «De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede». De data aceasta tatăl copilului a văzut că mustrarea este direct adresată lui, nu mulțimii, în general, pentru că avea credință slabă, o credință amestecată cu îndoială. Atunci, Mântuitorul voia să-l întărească în credință și l-a mustrat. În momentul respectiv tatăl copilului a început să plângă și cu lacrimi a zis: «Cred, Doamne! Ajută necre­din­ței mele!» Cu lacrimi în ochi înseamnă că el a înțeles vina pe care o avea, și anume credința slabă și de aceea a început să plângă, să-i pară rău. Văzând Mântuitorul smerenia, pocăința și lacrimile lui, atunci a hotărât să-l vindece pe copil și astfel a alungat pe duhul cel mut și surd și a dat tatălui pe copilul său care acum era sănătos și liber, nu mai era stăpânit de duhul necurat”.

De asemenea, Patriarhul României a explicat în ce a constat nepri­ceperea duhovnicească a ucenicilor, precizând că pentru o astfel de lucrare este nevoie de o stare duhovnicească de post și rugăciune inten­să. „Această lucrare a Mântuitorului a impresionat pe ucenici și în mod discret L-au întrebat de ce nu au putut să alunge acest demon. Mântuitorul le-a spus că acest fel de demoni nu pleacă din omul posedat decât dacă cei care îl alungă prin cuvânt se află în stare de rugăciune și de post. Acești demoni nu se tem de ceea ce li se spune prin cuvinte, chiar dacă sunt cuvinte mustrătoare, că ei sunt surzi și muți. Sunt insensibili la comunicarea prin cuvânt. Ei se tem doar de Duhul Sfânt, Care poate alunga duhurile necurate și rele. Rugăciunea și postul sunt izvoare ale prezenței harului Duhului Sfânt pentru om. Prin rugăciune omul intră în comuniune de iubire smerită cu Dumnezeu și Duhul Sfânt care lucrează legătura dintre omul rugător și Dumnezeu Cel ascultător al rugăciunii și aduce în sufletul omului iubirea milostivă și smerită a lui Hristos. Duhul Sfânt trimis de Dumnezeu Fiul în om îl întoarce pe om spre Dumnezeu Tatăl și face legătura aceasta de comunicare în iubire smerită. Duhurile necurate se tem doar de Duhul Sfânt. Rugăciunea este golirea omului de sine, mai ales când este făcută în stare de post, și umplerea sufletului omului cu iubirea smerită și milostivă a lui Dumnezeu. În general, postul aduce o stare de smerenie, de jertfă, de dăruire de sine. De aceea, rugăciunea unită cu postul este mai tare decât rugăciunea fără post. Astfel, prezența Duhului Sfânt ca urmare a smeritei rugăciuni în om este cea de care se tem duhurile rele. Nu este vorba doar de cuvinte, ci de o stare duhovnicească a omului care în timp de post se roagă intens lui Dumnezeu”, a reliefat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

 La final, Preafericirea Sa a vorbit despre Sfântul Cuvios Ioan Scărarul ca dascăl al postului, al rugăciunii şi al pocăinţei. „Pomenirea Sfântului Ioan Scărarul în Duminica a 4-a din Sfântul și Marele Post se face tocmai pentru a sublinia că el este un mare dascăl al rugăciunii, al postului și al pocăinței. Sfântul Ioan Scărarul se mai numește și «scolasticul», deoarece era un om învățat și priceput. Era mare duhovnic, deși nu era la început înaintat în vârstă, dar avea darul acesta al gândirii duhovnicești clare și cu aplicare practică. El a scris o carte care a devenit celebră, numită «Scara virtuților» sau «Scara Paradisului», în care a arătat cum creștinii se pot elibera de patimi și cum pot dobândi virtuți. Virtuțile scării înseamnă daruri ale Duhului Sfânt puse în practică, făcute roditoare prin rugăciune, înfrânare, post, nevoințe, smerenie, metanii și fapte bune. «Scara virtuților» arată că două virtuți sunt cele mai mari și mai necesare: smerenia și iubirea milostivă, nu posesivă. Smerenia este începutul și sfârșitul desăvârșirii și iubirea este starea cea mai potrivită pentru om prin care se arată asemănarea lui cu Dumnezeu, Care este iubire”, a încheiat Întâistătătorul Bisericii noastre.