Să întâmpinăm Mirele Cel fără de moarte cu făclii luminoase

Lecturile şi cântările Triodului ne-au însoţit zece săptămâni într-un urcuş duhovnicesc şi într-o călătorie interioară cu Hristos către noi înşine. Ce-am descoperit înlăuntru mărturisim sub epitrahil, cu permanenta dorinţă de a fi mai buni, de a ne schimba gândirea şi trăirea. Dacă n-am putut urca câteva trepte pe scara virtuţilor, aşa cum ne-a chemat evlaviosul şi filocalicul egumen de la Sinai, Sfântul Ioan Scărarul, măcar „să nu fim lepădaţi afară din cămară, tânguindu-ne“, ca să cităm din marele Canon de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul.

Timpul petrecut alături de cuvintele şi rugăciunile Triodului constituie de fapt multe ceasuri câştigate, iar dacă n-am meditat cumva cu atenţie şi zăbava cuvenită, am irosit de fapt vremea vieţii noastre şi n-am răscumpărat-o, aşa cum ne îndeamnă cuvintele Scripturii.

Ceasurile de rugăciune şi meditaţie profundă din săptămâna care precedă luminata zi a Învierii Domnului le trăieşte fiecare după credinţa şi evlavia lui.

Mulţi dintre fiii Bisericii părăsesc grija cea lumească şi se roagă mult, alungând întunericul nopţii păcatului şi căutând lumina pe care a adus-o în lume Cuvântul care S-a făcut trup şi S-a sălăşluit întru noi şi am văzut slava Lui, ca a unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (Ioan 1, 14).

Să lepădăm lenea departe de la noi şi să întâmpinăm pe Hristos, Mirele Cel fără de moarte, cu făclii luminoase şi cu cântări, pentru a nu rămâne afară de cămara lui Hristos, după cum spun cântările acestei perioade.

Dacă privim în mod general la viaţa Bisericii, observăm că mulţi fraţi de-ai noştri găsesc în perioada Păresimilor, mai ales în prima şi ultima săptămână a postului, timp mai mult pentru a-şi îndrepta paşii spre Biserică. Când facem un pas spre Dumnezeu, El face zece sau o sută către noi.

Dacă suntem măcar acum sinceri, observăm, din nefericire, că într-o mare măsură suntem preocupaţi de lucruri neînsemnate, trecătoare. Celor veşnice nu le acordăm atenţia cuvenită şi trecem pe lângă ele tot mai grăbiţi şi mai indiferenţi.

Sinaxarul Triodului din Sfânta şi Marea zi de Joi a Săptămânii Sfintelor Pătimiri, urmând predaniile dumnezeieştilor Apostoli şi ale Sfintelor Evanghelii, ne-a lăsat spre prăznuire patru evenimente: Spălarea picioarelor ucenicilor; Cina cea de Taină; Rugăciunea cea mai presus de fire şi Vânzarea Domnului.

Toate cele amintite au o importanţă covârşitoare în istoria mântuirii, în viaţa Bisericii şi, implicit, în drumul nostru spre dobândirea Împărăţiei, între acestea având de fapt întâietate Euharistia, medicamentul nemuririi, marele dar pe care Mântuitorul l-a lăsat oamenilor.

Cu puţin timp înainte de Sfintele Sale Pătimiri, Domnul Hristos, fiind împreună cu ucenicii Săi, cărora le-a descoperit tainele Împărăţiei cerurilor vreme de trei ani şi mai bine, le-a mărturisit: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de patima Mea, căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârşit în Împărăţia lui Dumnezeu“ (Luca 22, 15-16).

După cină au plecat în Grădina Ghetsimani, loc predilect de rugăciune şi linişte, la poalele muntelui Eleonului, unde Domnul adeseori poposea singur ori însoţit de ucenicii apropiaţi.

Importanţa Euharistiei este subliniată, dintru început, de cuvintele Mântuitorului descoperite şi lui Pavel, vasul cel ales, care în Epistola I către Corinteni, capitolul 11, versetele 23-26 spune: „Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine, şi, mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul după Cină, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea. Căci, de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni“. Aflăm, astfel, că primirea Trupului şi Sângelui Domnului se face întotdeauna spre pomenirea Lui. În acest sens, creştinii sunt hristofori, adică purtători de Hristos. În Hristos suntem un singur neam, un popor al Împărăţiei. Ucenicii, răspândiţi până la marginile pământului, au dus cu ei Taina Euharistiei. Primele comunităţi înfiinţate sub teroarea persecuţiilor aveau în centrul lor tocmai frângerea pâinii. Înainte de primirea Sfintei Împărtăşanii, fiii Bisericii se pregăteau cu mare atenţie, iar ierarhii şi teologii perioadei de început şi de aur a creştinismului au acordat spaţii ample teologhisirii despre acest capitol esenţial din învăţătura noastră de credinţă. De fapt, aşa a rămas mereu Euharistia, în centrul Teologiei, reper fundamental al cultului ortodox şi al luptei noastre duhovniceşti întru dobândirea mântuirii.

Joia Sfintelor Pătimiri ne aduce aminte de momentul în care Domnul a instituit Euharistia, de aceea, Liturghia acestei zile are o semnificaţie specială şi o importanţă covârşitoare, reflectate în primul rând în sfinţirea unui Agneţ din care se va pregăti Trupul şi Sângele Domnului, păstrat în Sfântul Altar pentru împărtăşirea pruncilor şi a bolnavilor, în cazuri speciale, pe parcursul unui an întreg.

Liturghia Marelui Vasile, unită întotdeauna cu Vecernia, are cântări care vorbesc despre evenimentul petrecut în 13 Nisan, anul 30 d.Hr. Ele ne vestesc că „adună-se acum soborul iudeilor, ca să dea lui Pilat pe Ziditorul şi Făcătorul tuturor. O, nelegiuiţii, o, necredincioşii! Că rânduiesc spre judecată pe Cel ce vine să judece viii şi morţii; pe Cel ce vindecă patimile Îl gătesc spre Patimă. Doamne, îndelung-Răbdătorule, mare este milostivirea Ta, slavă Ţie. Iuda cel fără de lege, Doamne, care şi-a întins mâna în blid la cină, împreună cu Tine, şi-a întins mâinile fără de lege ca să ia arginţii; şi cel ce socotea preţul mirului nu s-a temut a Te vinde pe Tine, Cel fără de preţ; cel ce şi-a întins picioarele să i le speli Tu, Stăpânul, Te-a sărutat cu vicleşug, ca să Te dea celor fără de lege“...

În locul heruvicului cunoscut de peste an, marii Părinţi ai Bisericii au hotărât, de demult, să pună în această zi o frumoasă alcătuire, numită Cinei Tale celei de Taină, esenţă a unor învăţături pilduitoare şi, în acelaşi timp, rugăciune fierbinte, ca să fim şi noi părtaşi înfricoşătoarei, minunatei şi mântuitoarei Cine de Taină. Ni se aminteşte să nu spunem vrăjmaşilor Domnului tainele Lui şi nici să-I dăm sărutare vicleană ca altădată Iuda vânzătorul. Trebuie să urmăm însă comportamentul onest al tâlharului răstignit în preajma Mântuitorului, care a câştigat Raiul doar mărturisind Dumnezeirea Lui şi rugându-L să-l pomenească întru Împărăţia Sa.

Dintr-un anumit punct de vedere, nimeni nu este vrednic să se apropie, să slujească la Sfânta Liturghie şi să se cuminece cu Sfintele Taine. Ne ajută însă mult lacrimile de pocăinţă strivite de pleoape în colţul ochilor, la vremea când în genunchi citim rugăciunile rânduite şi, „venindu-ne în sine“, ne întoarcem către Părintele cel iubitor, Care aşteaptă întoarcerea celor plecaţi departe, în lumea păcatului. Ne mai ajută dorinţa profundă de a fi împreună cu Hristos şi iertarea duhovnicului pe care o primim ca şi cum ar veni de la Hristos Însuşi.

Gândindu-mă acum la importanţa Euharistiei, îmi amintesc de felul în care oameni ai lui Dumnezeu, trăitori departe de lumina reflectoarelor şi paginile jurnalelor, îşi duceau (şi încă îşi mai duc) viaţa întru aşteptarea întâlnirii cu Domnul, prin chipul pâinii şi al vinului prefăcute în Dumnezeieştile Taine odată cu pogorârea harului Sfântului şi de viaţă făcătorului Duh. Posteau îndelung, cu bucate simple, fără vin şi untdelemn. Se fereau de păcate, de vorbiri pe la colţuri, de intrigi şi tulburare. După ce se îngrijeau de cei mai săraci ca ei oferindu-le un semn de bunăvoinţă, căutau duhovnicul, căruia îi mărturiseau păcatele cu adânc de smerenie... Îşi cereau iertare de la toţi, cu maximă conştiinciozitate şi mergeau la biserică având bucuria negrăită a întâlnirii cu Mântuitorul. Chiar dacă nu era deasa împărtăşire, recomandată acum de duhovnici experimentaţi, zic, era pregătirea îndelungată şi exemplară.

O altă practică ce subliniază respectul acordat Euharistiei este cea legată de împărtăşirea celor suferinzi.

În satul Rădăşeni, din ţinutul Fălticenilor, bolnavii ţintuiţi la pat erau împărtăşiţi în cele patru posturi, dar şi în răstimpul anului, la intervale de cel mult 40 de zile. Acesta era obiceiul împământenit de marii duhovnici Paisie Olaru şi Cleopa Ilie, bine cunoscuţi sătenilor şi de altfel prezenţi de multe ori în viaţa comunităţii.

Când preotul pleca de la biserică cu Sfânta Împărtăşanie, purta pe grumaz epitrahilul şi cutiuţa cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Domnului în mâini. Suna atunci clopotul mare. Mântuitorul era în mijlocul oamenilor. Preotul, bătrân cum era, mergea agale pe uliţele satului, prin nămeţi, pe ploaie ori vreme bună. Credincioşii se închinau cu evlavie, sărutau mâna preotului, ştiind că merge câteva case mai departe, ducând cu el mărgăritarul cel mai de preţ la un suferind care aştepta această binecuvântare. După spovedanie şi împărtăşanie, bolnavii erau mai senini, mai încrezători, mai plini de speranţă. Mulţi dintre ei îşi recunoşteau public carenţele şi spuneau că nu sunt vrednici să primească acest mare Dar de la Dumnezeu, partea lor de Cer, arvuna Raiului de care nu-i lipsise Biserica.

N-am auzit în anii aceia să fi fost vreo familie care închidea uşa preotului, sau care să nu-i fi solicitat prezenţa la căpătâiul bolnavilor, în preajma Sfintelor Paşti ori la alte sărbători importante de peste an.

Trecem adeseori oricum, fără a ne cutremura, pe lângă minunea care se întâmplă sub ochii noştri la fiecare Sfântă Liturghie. Aflându-ne în Altar, ne comportăm ca şi cum am fi într-un loc oarecare. Puţină evlavie şi puţină trăire duhovnicească! Să ne gândim că Sfântul Simeon Noul Teolog afirma că preotul care nu vede harul pogorând în potir nu merită să fie preot.

În această zi care ne aduce aminte de Cina cea de Taină, când Mântuitorul a instituit Euharistia, se cuvine să reflectăm cu atenţie la negrăita milostivire a lui Dumnezeu faţă de noi, arătată sub chipul pâinii şi al vinului. Să nu uităm că, ori de câte ori ne cuminecăm, facem aceasta „întru pomenirea Lui“, vestind moartea Domnului până când El va veni...