„Să unim fapta bună cu smerenia”

Duminica a 33‑a după Rusalii, a Vameșului și Fariseului, marchează începutul perioadei liturgice a Triodului. Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit un cuvânt de învățătură în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Reședinței Patriarhale în care a explicat că esența Evangheliei duminicale a vameşului şi a fariseului o reprezintă îndemnul de a uni fapta bună cu smerenia. Preafericirea Sa a subliniat că, în perioada Triodului, este necesară o intensificare a vieții duhovnicești.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a arătat, mai întâi, că Duminica Vameșului și a Fariseului marchează începutul perioadei liturgice a Triodului: „Duminica Vameșului și a Fariseului, numită astfel după Evanghelia rânduită a se citi la Sfânta Liturghie, deschide timpul Triodului, o perioadă de zece săptămâni a anului bisericesc, care cuprinde trei săptămâni cu patru duminici pregătitoare - a Vameșului și a Fariseului, a Întoarcerii Fiului risipitor, a Înfricoșătoarei Judecăți și a Izgonirii lui Adam din Rai, postul Sfintelor Paști de șase săptămâni și Săptămâna Sfintelor Pătimiri. Denumirea acestei perioade provine de la cartea de cult numită Triod, folosită cu preponderență în acest interval, care conține unele canoane alcătuite din trei cântări sau trei ode, și nu din nouă, așa cum sunt alcătuite canoanele obișnuite. Perioada Triodului este un timp de rugăciune smerită mai intensă, de citire sau ascultare mai multă a Sfintei Scripturi, o perioadă de spovedanie și împărtășire euharistică mai deasă, dar și de milostenie mai multă arătată celor aflați în nevoi. Înaintea începutului Postului Mare, Biserica a rânduit patru duminici pregătitoare, ca să învățăm că pentru înnoirea vieții noastre sufletești, pentru învierea sufletului din moartea cauzată de păcat și pentru întâlnirea lui cu Hristos Cel răstignit și înviat sunt esențiale patru lucrări mari, și anume, prima, rugăciunea smerită, a doua, pocăința sinceră, a treia, milostenia generoasă, și a patra, postirea sau înfrânarea. Așadar, Biserica a rânduit aceste duminici pregătitoare spre folosul nostru duhovnicesc, ca noi să pornim la drum cunoscând atât scopul și traseul urcușului nostru duhovnicesc spre Înviere, cât și mijloacele de pregătire pentru a primi cu bucurie lumina Sfintelor Paști”.

Patriarhul României a subliniat, totodată, importanța rugăciunii smerite, arătând cât de esențială este aceasta pentru viața duhovnicească. „Evanghelia acestei duminici este, înainte de toate, un îndemn la rugăciune smerită, prin pilda pe care ne‑o spune Domnul Iisus Hristos, învățându‑ne că nu orice rugăciune este primită de Dumnezeu, ci numai rugăciunea smerită, făcută cu umilință. Cu alte cuvinte, rugăciunea care îl înalță pe om este rugăciunea făcută întru smerenie, cu recunoașterea propriilor limite și greșeli, iar rugăciunea care împiedică pe om să se apropie de Dumnezeu și îi dăunează din punct de vedere spiritual este rugăciunea făcută cu trufie sau aroganță, cu laude de sine și cu disprețuirea altora. Fariseul se ruga în sine, spune Evanghelia, adică în sufletul său și pentru sine, dar Dumnezeu cunoaște gândurile oamenilor și aude rugăciunea lor, după cum spune Psalmul 93, versetul 9, chiar și atunci când acestea sunt exprimate fără glas sau fără voce sonoră. Evanghelia de astăzi ne spune că fariseul, care se ruga, stătea drept, iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să‑și ridice către cer și își bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului». (...) Sfântul Chiril al Alexandriei, în comentariul său la Evanghelia după Luca, îi prezintă pe fariseu și pe vameș astfel: «Fariseul nebun, zice el, este drept și semeț, ridicându‑și neliniștit ochii în sus, mărturisind despre sine însuși, în mod lăudăros. Celălalt, adică vameșul, se rușinează de viețuirea sa, este înspăimântat de judecata sa, își bate pieptul său și își mărturisește greșelile sale. El îi arată doctorului boala sa și se roagă să fie miluit. Care este rezultatul? Să ascultăm ce spune Judecătorul: «Acest om a coborât la casa sa mai îndreptat decât celălalt», adică vameșul, și nu fariseul. (...) Urmând pilda vameșului păcătos dar smerit, în perioada postului creștin ortodox se fac multe metanii sau închinăciuni, aplecând privirea și trupul spre pământ, ca semn de smerenie și de pocăință, recunoscând astfel că păcatul îl trage pe om spre cele pământești și spre moarte. Însă mila sau harul lui Dumnezeu și iertarea Lui îl ridică pe om spre cele cerești, adică spre lumina vieții veșnice”, a explicat Părintele Patriarh Daniel.

Întâistătătorul Bisericii noastre a evidențiat, în continuare, că Mântuitorul Iisus Hristos a vrut să arate că orice categorie socială, dacă se pocăiește, se poate mântui: „Cântările Triodului care se referă la Evanghelia acestei duminici lasă să se înțeleagă că preferința lui Dumnezeu pentru smerenia vameșului nu înseamnă aprobarea păcatelor vameșului și nici nesocotirea faptelor bune ale fariseului. Din acest motiv, Triodul ne îndeamnă să imităm faptele bune ale fariseului și, în același timp, să cultivăm smerenia vameșului. Așadar, Biserica ne îndeamnă în același timp la fapte bune și la multă smerenie. Acest îndemn este clar exprimat în slujba Utreniei din Duminica Vameșului și a Fariseului, la cântarea a cincea: «Să ne sârguim a urma virtuțile fariseului și a dori smerenia vameșului, urând necuviința greșelilor de la amândoi, adică trufia și pierzarea în păcate»”. Numai smerenia deschide ușile milostivirii lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor. Privind cu atenție felul în care se ruga atât fariseul, cât și vameșul, vedem o mare diferență între cei doi. Deși, formal, fariseul Îi mulțumește lui Dumnezeu, spunând: «Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni», el nu recunoaște că tot ceea ce a săvârșit bine a făcut cu ajutorul lui Dumnezeu, ci Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru a se lăuda pe sine. Așadar, fariseul narcisist transformă foarte repede mulțumirea dusă lui Dumnezeu într‑o mulțumire de sine, într‑o felicitare adresată sieși, în prezența lui Dumnezeu ca martor. Mai mult, în rugăciunea sa, fariseul nu doar că se laudă pe sine, ci îi judecă și pe alții. El este narcisist față de sine și justițiar față de alții. Astfel, fariseul se înalță pe sine în fața lui Dumnezeu, înjosindu‑i pe ceilalți oameni. El se iubește în mod pătimaș pe sine și îi exclude din iubirea milostivă a lui Dumnezeu pe ceilalți oameni. (...) Spre deosebire de fariseu, vameșul, spune Evanghelia, departe stând, nu voia nici ochii să‑și ridice către cer și își bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului». Adică, în rugăciunea sa, vameșul cere doar mila lui Dumnezeu, deoarece numai milostivirea lui Dumnezeu îl poate ridica din păcate și îl poate vindeca de patima lăcomiei de averi. (...) În societatea iudaică veche, din timpul Domnului Iisus Hristos, fariseii reprezentau o clasă de elită, în timp ce vameșii erau considerați oameni păcătoși, fiindcă vameșii se aflau în slujba stăpânirii romane, dar și pentru că, după ce obțineau dreptul de a colecta impozitele de la populație, luau de la oameni mai mult decât le permitea legea, devenind răpitori și nedrepți față de semenii lor. Totuși, într‑un context în care fariseii se bucurau în societate de o apreciere deosebită, iar vameșii suportau un dispreț general, Domnul Iisus Hristos rostește această pildă tocmai pentru a arăta că, dacă un om păcătos, chiar și cel mai disprețuit din comunitatea în care trăiește, își recunoaște păcatele și le regretă în mod sincer și se întoarce la Dumnezeu, se poate îndrepta și se poate mântui”.

La final, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a arătat că rugăciunea smerită este prima treaptă a lucrărilor duhovnicești din timpul Postului Sfintelor Paști. „Evanghelia Duminicii Vameșului și a Fariseului este un îndreptar de rugăciune, deoarece ne arată că numai rugăciunea smerită este temelia vieții și a creșterii spirituale a omului, calea de înaintare spre Hristos Cel răstignit și înviat. Numai rugăciunea smerită vindecă sufletul de rănile patimilor egoiste și ale faptelor rele. În acest sens, Sfântul Grigorie Palama spune: «Smerenia este asemenea unui nor. Ea este chip prin pocăință și face să izvorască din ochi un val de lacrimi. Ea îi face vrednici pe cei nevrednici și îi aduce la Dumnezeu și îi unește cu El pe cei ce sunt îndreptați prin har, ca urmare a voinței lor drepte». Rugăciunea smerită luminează și lărgește sufletul omului pentru a primi în el harul lui Dumnezeu și pentru a‑l iubi pe aproapele său. Omul cu adevărat smerit nu se roagă numai pentru sine, ci și pentru alții: pentru membrii familiei sale, pentru toți cei din comunitatea în care trăiește, pentru Biserica întreagă și pentru toți oamenii suferinzi și necăjiți din lumea întreagă, dar mai ales pentru tot sufletul creștinesc necăjit și întristat, care are trebuință de mila și ajutorul lui Dumnezeu, așa cum se spune într‑una din rugăciunile Bisericii noastre, la Litie, rugăciunea a treia. Rugăciunea smerită este, așadar, temelia iubirii duhovnicești adevărate. Nimeni nu poate iubi cu adevărat pe aproapele dacă iubirea sa este egoistă și arogantă, disprețuitoare și acuzatoare, deoarece adevărata iubire este «milostivă, binevoitoare, nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește»”, a reliefat Preafericirea Sa.