Şah şi... mat!, cu moş Mitru

V-am făcut cunoştinţă, cu ceva timp în urmă, cu vecinul meu, moş Mitru, bătrânul voinic la trup şi isteţ la minte - Strâmbă-Lemne - cel cu straiţa de poveşti.

... În vară, într-o după-amiază fierbinte de gustar, am petrecut cu el vreo două ore lângă cumpăna bătrânii fântâni; l-am provocat la o partidă de şah, ca să-i ascult poveştile. Eram doar ca la un izvor rece al înţelepciunii, rece de te trezeşti la realitate; pentru oricine moşul are o poveste plină de tâlc...

- Şi ce-mi mai spui, moş Mitrule? Ieri am văzut c-ai avut oaspeţi, îl întrebai, în timp ce mutam primul pion pe tabla de şah.

- Da, oaspeţi, oaspeţi din lumea largă - îmi răspunse fără să ridice privirea, ce urmărea atent fiecare piesă.

- L-am văzut pe proful de matematici. A predat prin Franţa, la Luvru...

- A, da, în străinătăţuri. Am vorbit multe... Apoi, privindu-mă pe furiş: Mi-a văzut şi icoana Maicii Domnului din casa mare, de-ţi plăcea sfinţiei tale. Aia veche, moştenire de la bunica Paraschiva...

- Şi ...?

- Şi a admirat-o, a studiat-o..., dar, mi s-a părut... cu ochi străini.

- Ce ţi s-a părut curios?

- Ei, idei de-ale lui. Că le admiră ca pe opere de artă, de frumos. I-am spus: eu îngenunchez şi mă închin în faţa ei, ca mama şi tata, Dumnezeu ierte-i. Stau de vorbă cu ea, cu Maica Domnului...ca strămoşii mei, ardelenii, în pelerinaj la Necula: "Am venit Măicuţă să te mai vedem, Să-ţi spunem necazul pe care-l avem...". De aceea e sfântă icoana: are suflet, te ascultă... Mi-a spus că-mi respectă credinţa, că are o icoană şi în clasă, dar că i se pare că în scoală, la cei mici mai ales, n-ar trebui să fie, că aşa e pe acolo pe unde a umblat el, în democraţie... că acolo e respectată libertatea de a alege a tânărului la maturitate... Dar nu sunteţi atent părinte, vedeţi că rămâneţi în şah dacă mutaţi nebunul de negru...

- A, da, desigur...

- Şi ştiţi ce i-am spus? Nu păreţi prea curios...

- Ba da, dar îmi place să te ascult.

- Mă, Vasile, i-am zis, că-l ştiu de când era un ţânc, - cu tatâsu meream vara la coasă - , mă Vasile, nu te supăra, dar tu în ce limbă vorbeşti cu mine? "Ce întrebare e asta?". Mi-a zis, "vorbesc româneşte!". Păi vezi? "Ce să văd?" Şi când ai învăţat matale a vorbi româneşte? "De mic, de la mama", mi-a răspuns. "Vezi, româneşte ai învăţat de la sânul mamei, Catinca lui Floroiu, c-o ţin minte ... în limba română te-a legănat maică-ta, bag samă, nu era prea democrată, săraca... De ce nu te-o fi lăsat să creşti mare, să înveţi chineza, să zic aşa...poate ţi-ar fi plăcut, şi-ţi respecta şi libertatea de a alege". Aşa e şi cu credinţa. Când te legăna mama în limba română, te însemna şi cu Sfânta Cruce în legănel... după mine se leagă una de alta...Şi împinse, regina cinci pătrăţele la atac... Şi apoi, după cum mă ştiţi, i-am spus şi o poveste, aşa, ca să-i dau de gândit.

- Care, moş Mitrule, ştiu că ai har la poveşti

- "Cu mult timp în urmă, pe vremea poveştilor, în Japonia se utilizau lămpioare din hârtie şi bambus cu lumini în interior. Într-o noapte, unui orb care s-a dus să-l caute pe unul oarecare i se oferi un lampion pentru a şi-l duce acasă. "Mi-e nu-mi trebuie lampionul", spuse orbul. "Pentru mine întuneric sau lumină e acelaşi lucru". "Ştiu că ţie nu îţi trebuie un lampion ca să vezi drumul", răspunse celălalt, "dar dacă nu-l ai, poate să dea cineva peste tine, de aceea trebuie să-l iei". Orbul plecă cu lampionul, dar nu ajunse prea departe, când simţi că se loveşte cu violenţă. "Uite-te pe unde umbli", exclamă orbul către necunoscut. "Nu vezi lampionul acesta?" "Lumânarea ta s-a stins frăţioare!", îi răspunse necunoscutul... Cine nu cunoaşte acele persoane arogante care străbat lumea fără să-şi dea seama că sunt orbi şi poartă în mână un lampion stins?...

- Şi profesorul?

- A plecat gânditor, spuse moş Mitru, zâmbind în subînţelesuri, ştrengăreşte, şi răsucind cu degetele mâinii stângi mustaţa albă şi moale...

- Dar nepotul - plecat să lucreze prin Italia, Spania? V-am văzut stând de vorbă la umbra nucului bătrân, odihnindu-vă pe brazda de fân, proaspăt cosită.

- A, nepotul Costel, am stat mult de vorbă, despre una, despre alta... L-am găsit tare derutat, s-a împrăştiat prin lume... Pentru el, mai degrabă slugă mare acolo decât stăpân mic aici, săracul... Am privit împreună casa, acareturile, gardurile, toate au îmbătrânit. Le dor încheieturile ca pe mine. Şi livada neîngrijită pare pustie...

- Pentru el n-ai scos din straiţă vreo poveste?

- Cum să nu, doar îi plăcea când era mic: Se spune că în Africa de Nord, un misionar a fost surprins de comportamentul unui beduin. Din când în când omul se întindea pe pământ şi îşi punea urechea pe nisipul deşertului, ca noi pe brazda de fân. Mirat, misionarul îl întrebă: "Ce faci?". Beduinul se ridică şi răspunse: "Prietene, ascult deşertul cum plânge. Plânge deoarece ar dori să fie o grădină!". Plânge, nepoate, pământul sub noi, i-am spus. Auzi?..

- O fi înţeles ceva?

- Nu ştiu, a plecat pe înserat, îngândurat, răspunse moşul, zâmbind iar ştrengăreşte şi răsucind cu degetele mâinii stângi mustaţa albă şi moale...

- Pentru toţi ai o vorbă de duh, moş Mitrule, dar spune-mi pentru mine, pentru preotul de azi, nu ai nimic în straiţa de poveşti?

- Şi pentru sfinţia ta am, dar când m-oi mărturisi sub epitrafil, să fie taina noastră...

Apoi râse scurt, îşi ridică privirea albastră spre mine şi-mi zise: N-aţi fost prea atent, părinte: şah şi...mat!

... Peste câteva zile, în postul Adormirii Maicii Domnului, am fost împreună la taina epitrafilului, unde mi-am primit, în dar, şi eu povestea.

Aţi fi fost curioşi să-mi cunoaşteţi povestea - ştiu sigur că şi vouă vă plac poveştile -, dar n-o pot spune. Rămâne taina noastră. Pot să vă spun doar că ne salutăm în fiecare zi, ca până acum, cu drag şi simpatie: eu îngândurat, iar moş Mitru zâmbind ştrengăreşte şi răsucind cu degetele mâinii stângi mustaţa albă şi moale...