Sfântul Calinic, neobosită albină a lui Hristos

Pe bolta Bisericii, în ceata sfinţilor români, stă aşezat ca o flacără binecuvântată Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, a cărui pomenire o facem astăzi. Rânduit de Dumnezeu alături de cei mai de seamă bărbaţi ai neamului nostru, sfântul ierarh a rămas şi astăzi adevărat model, pildă de viaţă şi păstor rânduit în mijlocul turmei celei de Hristos cuvântătoare.

Numit pe bună dreptate de părintele Dumitru Stăniloae „floarea cea mai aleasă a Cernicăi“, Sfântul Calinic s-a ridicat din mijlocul acestei lavre ca monah cu vieţuire aleasă, călit în tradiţia ascetică a înaintaşilor săi. Datorită nenumăratelor sale virtuţi, Sfântul Calinic poate fi aşezat pe aceeaşi treaptă cu Sfinţii Paisie Velicicovski sau  Gheorghe de la Cernica, constituindu-se ca o sinteză perfectă a învăţăturilor acestora. Din rânduială dumnezeiască a fost ales să binecuvânteze pământul Olteniei, mult încercat sub vremuri grele şi apăsări nenumărate. Făcându-se vrednic următor al Sfântului Nicodim de la Tismana, părintele nostru Calinic a scos din negură la lumină inimile celor care îi sunt şi astăzi smeriţi şi cucernici fii duhovniceşti.

Afierosit cu nume de sfânt împărat

Sfântul Calinic a văzut lumina zilei în Bucureşti, în suburbia Sfântul Visarion, uliţa Lefterescu, într-o familie de buni creştini, Antonie şi Floarea. Mama sa s-a călugărit la Mănăstirea Pasărea şi a devenit schimonahia Filofteia. Ea a trecut la Domnul la 8 noiembrie 1833, lăsând în urmă trei vlăstare închinate lui Dumnezeu: pe Arcadie, mai întâi preot de mir, apoi călugăr la Cernica, pe Gheorghe, fost căpitan în armată, şi pe Constantin, trecut în calendarul nostru creştin-ortodox cu numele de sfinţenie Calinic, arhiereul de la Cernica.

În jurul datei naşterii sale s-au creat în decursul timpului mai multe neînţelegeri. Cea mai avizată părere pare a fi totuşi cea a ucenicului şi biografului său, Atanasie Baldovin, care spune că sfântul a venit pe lume în ziua de duminică, 7 octombrie a anului 1787.

De la leagăn la mănăstire

În ziua de 18 martie 1807, tânărul cu nume de sfânt împărat, mângâiat de harul Duhului Sfânt, a bătut la porţile Cernicăi, dorind din tot sufletul să fie primit în „sanctuarul“ marilor nevoinţe călugăreşti. Aici a fost primit de stareţul Timotei (1807 - 3 mai 1816), care l-a încredinţat pentru ascultare duhovnicului Pimen. Acesta l-a călăuzit în viaţa duhovnicească, l-a desprins cu urcuşul „Rugăciunii lui Iisus“ şi cu lucrul mâinilor, învăţându-l să execute cruciuliţe sculptate. Tânărul Constantin s-a făcut remarcat repede în mijlocul obştii cernicane, fiind apreciat şi iubit de fraţii săi mai ales pentru virtutea smereniei.

Cercetând şi cântărind multa râvnă a novicelui, părintele său duhovnicesc a cerut de la părintele stareţ primirea sa în ceata cea călugărească. Acest lucru s-a întâmplat la 12 noiembrie 1808, atunci când fratele Constantin a primit numele monahal de Calinic. O lună mai târziu, în ziua de 3 decembrie, smeritul călugăr a fost cinstit cu harul diaconiei, prohirisindu-se întru această treaptă în Biserica „Sfântul Nicolae“ de la Cernica de către mitropolitul Sofronie al Vraţei, bulgar de neam, care era refugiat în Bucureşti.

Aleasă pildă de viaţă călugărească

Încă din această perioadă, Sfântul Calinic postea şi se abţinea de la toate plăcerile lumeşti, urcând treaptă cu treaptă pe scara virtuţilor creştine spre desăvârşire, după cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: „Fiţi dar desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este“. Pentru el, viaţa călugărească era adevăratul ethos, adevărata identitate şi afară de care nu voia să mai cunoască nici una. „Nu s-a culcat întins pe pat, nici dezbrăcat de hainele sale, ci puţin cât somn gusta, şedea rezemat cu mâinile sale pe un jeţ, îmbrăcat şi cu mijlocul încins cu o curea lată. Toată viaţa a fost cum stă un soldat de santinelă, veghind neîncetat asupra slăbiciunilor sale trupeşti şi a vrăjmaşilor nevăzuţi care dau luptă neîncetată în mintea şi în inima omului, încât cu ajutorul lui Dumnezeu a ajuns vas curat şi luminat al Sfântului Duh.“

În cursul anului 1812, egumenul mănăstirii i-a trimis pe Sfântul Calinic şi pe duhovnicul său Pimen în Moldova pentru a strânge ajutoare necesare reparării Bisericii „Sfântul Nicolae“, distrusă aproape complet în urma cutremurului din anul 1802. Cei doi monahi cernicani au cercetat mănăstirile în care înflorea evlavia paisiană şi îndeosebi Mănăstirea Neamţ, acolo unde se retrăsese mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei. Aici au luat aminte la forma de manifestare a ceea ce avea să se numească „(neo)isihasmul românesc“, pe care sfântul l-a întruchipat apoi prin întreaga sa viaţă.

După ce s-au întors la Cernica, smeritul Pimen a plecat la Muntele Athos, Sfântul Calinic ajungând sub îndrumarea părintelui Dorotei (3 martie 1816 - 13 decembrie 1818). În anul 1813, din cauza faptului că ciuma împuţinase numărul vieţuitorilor de la mănăstire, stareţul „l-a găsit pe Sfântul Calinic vrednic de o treaptă superioară a slujirii“. Ceasul chemării sale ca slujitor al Sfântului Jertfelnic şi păstor înţelept al turmei lui Hristos a bătut în ziua de 18 februarie 1813, fiind uns ca ieromonah în biserica din mahalaua Batiştii din Bucureşti, de arhiereul Dionisie Lupu Sevastias. La 20 septembrie 1815 a fost rânduit duhovnic al mănăstirii şi hirotesit, într-o zi de marţi, de mitropolitul Nectarie (1812-1819), în Biserica Mitropoliei din Bucureşti.

În anul 1816, stareţul Timotei „l-a însărcinat şi cu ascultarea eclesiarhiei“, încredinţându-i ocârmuirea obştii, încât Sfântul Calinic ajunsese cârmuitor peste mănăstire şi povăţuitor sufletesc al vieţuitorilor ei. Împovărat de apăsarea anilor mulţi, stareţul mănăstirii l-a trimis pe Sfântul Calinic la Muntele Athos. L-a aşezat în tovărăşia monahului Dionisie, care ştia limba turcă, şi l-a îndemnat să-l caute pe părintele Pimen pentru a-l chema la slujirea de conducător al vieţuitorilor din Cernica. Acesta a fost un prilej binecuvântat pentru ca Sfântul Calinic să viziteze mănăstirile din Sfântul Munte, să observe vieţuirea monahilor şi să le asculte sfaturile atât de necesare la viitoarele îndatoriri pe care Dumnezeu i le va încredinţa: conducerea Mănăstirii Cernica şi a Episcopiei Râmnicului Noul Severin.

Din dragoste pentru Cuvântul lui Hristos!

Râuri de cerneală au curs, istorisind minunile pe care Sfântul Calinic le-a făcut în scaunul stăreţiei sale. La el venea adesea să se spovedească însuşi domnitorul ţării, principele Barbu Ştirbei. Şi cu toate că din smerenie s-a socotit pe sine nevrednic pentru vreo demnitate pământească, Dumnezeu l-a chemat la slujirea de arhiereu în pământul încercat şi ostenit al Olteniei. Mai întâi a păşit în Craiova, fiind instalat în scaun în ziua de 26 octombrie 1850.

Încă din primele zile ale aşezării sale la Craiova, Sfântul Calinic a pus bun început lucrării sale în ogorul Bisericii. Am putea aminti aici doar dragostea cu care a îmbrăţişat învăţământul teologic, pustiit şi secătuit de lipsa resurselor materiale şi spirituale. Între priorităţi a intrat reactivarea la standarde maxime a Seminarului Teologic Ortodox din Craiova. Începutul a fost unul foarte greu, necesarul financiar dovedindu-se de cele mai multe ori insuficient pentru susţinerea profesorilor şi elevilor. În sensul acesta, sfântul a dispus mai întâi „înfiinţarea de şcoli pe la protopopii, pentru cântăreţii şi paraclisierii care nu cunoşteau bine slujbele şi nici tonisirea glasurilor asupra cântării, ei vor plăti un galben pe an pentru locaş şi profesori“ (Toma Bulat, „Un secol de la moartea Sfântului Calinic“, Episcop de Râmnic Noul Severin, 1850-1868, în MO, nr. 3-4/1968, p. 232). Răspunsul la apelul său nu a întârziat să apară, însuşi domnul ţării scriindu-i după trei ani de stăruinţe şi osteneli (mai 1853): „Facă-se cercare de câte o şcoală pe lângă fiecare protoierie, din acea Eparhie, mărginită în cercul aici descris şi numai pentru cei ce de a lor bunăvoie vor veni la şcoală, iar într-un alt chip, nu. De aceasta Departamentul Credinţii va da cunoştinţă Eforii Şcolilor şi desluşiri cârmuitorilor“ (Arh. Stat. Bucureşti, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii, Dosar 2215, din 1850, passim, apud Toma Bulat, Art. cit, p. 232).

Săvârşite cu ajutor nemijlocit al Părintelui Ceresc, una după alta, realizările marelui ierarh au rezidit din temelie identitatea ortodoxă a credincioşilor din Oltenia. De la Craiova la Râmnic, de la Slatina la Turnu Severin paşii săi călcau neobosit pragul fiecărui lăcaş de închinare, fiecărui schit, fiecărei mănăstiri. Viaţa bisericească, prinsă într-un contur athonit, reuşea să se ridice încetul cu încetul la strălucirea de altă-dată. Iată de ce suntem îndreptăţiţi să socotim personalitatea „Marelui Cernican“ izvor nesecat de fapte bune şi folositoare Sfintei Biserici. Dimensiunea operei sale întrece chiar şi astăzi graniţele raţionale ale puterii noastre de gândire. De aceea, datori suntem noi, creştinii ortodocşi, ca acum, la zi de prăznuire, să aducem din suflet mulţumire şi cinste neobositei albine a lui Hristos, bărbatului doririlor, mult nevoitorului şi preacuviosului părintelui nostru Calinic, al Râmnicului şi a toată Oltenia.