Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Știri Un preot „de ţară“ de poveste

Un preot „de ţară“ de poveste

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Știri
Un articol de: Pr. Nicolae Cojocaru - 19 Noi, 2010

Zilele trecute, dusu-m-au problemele vieţii pe drumul european dintre Roman şi Bacău - E85 -, într-o zi de toamnă tristă, plină de crize, moţiuni şi proteste. Şi, deodată, în cenuşiul clipei, o rază de lumină înaltă: complexul parohial de la Filipeşti: o frumoasă biserică înălţată în ultimii ani, înflorită din dor de Hristos, închinată Sfintei Parascheva, o casă socială - Epivata - şi casa parohială, construite în liniile moderne ale bunului simţ şi ale tradiţiei moldoveneşti. Şi flori, flori, flori...

M-am oprit spre închinare şi admiraţie a frumosului ce respira de pretutindeni şi, surpriză, m-a întâmpinat un coleg de seminar, promoţia anilor â80. Era acelaşi, adolescentul din urmă cu 30 de ani: primitor, zâmbitor, cald. Doar vremea şi vremurile îl încărunţiseră puţin, iar ridurile frunţii trădau trecerea anilor. Am intrat spre închinăciune în biserică, precum în rai: totul era lumină şi frumuseţe, venite parcă dintr-o altă lume, impuneau fascinaţie mută.

Zăbovit-am apoi în casa parohială la un pahar de vorbă, făcând recurs la memorie. Ascultându-l şi privindu-l pe părintele Marcel Băisan şi faptele lui, am înţeles că şi azi se fac minuni. În 18 ani de muncă, un lan de porumb a fost transformat, prin jertfă şi dragoste de Dumnezeu şi semeni, într-un colţ de rai. Doar Dumnezeu ştie de câtă osteneală fost-a nevoie: mii de zile de muncă, nopţi de nesomn, de griji pentru fiecare creştin ce a pus aici suflet, dărnicie, hărnicie; pentru fiecare piatră, cărămidă şi fir de iarbă. Mi-a mărturisit că niciodată nu s-a supărat, deşi ispitiri au fost. Nici măcar atunci când un cărcotaş, un pragmatic al zilei, i-a aruncat o vorbă aiurea: "Lucruri frumoase, părinte, văd că munceşti mult, dar nu cred că eşti prost. Pentru dumneavoastră ce-aţi făcut?". "Veniţi la mine să vedeţi ce vilă mi-am ridicat...", i-a răspuns cu acelaşi zâmbet adolescentin: "Întâi am făcut cele ale lui Dumnezeu; m-a ajutat Dumnezeu Drăguţuâ, şi pentru mine de acum încolo!". Un preot şi familia sa ce mi-au adus aminte de unul dintre cele mai reuşite chipuri de preot din literatura română - Popa Tanda din Sărăcenii lui Slavici.

L-am felicitat sincer, nelăsând invidia care-mi dădea târcoale să-mi intre în cuvinte. Modest, ca în anii de învăţătură de sub streaşina Mănăstirii Neamţului, a pus totul în seama lui Dumnezeu. S-a caracterizat, ca marele povestitor din Humuleştiu copilăriei mele: "Sunt şi eu o bucată de humă însufleţită din Poienii-Roşienilor de dincolo de Siret, care nici frumos până la 20 de ani, nici deştept până la 30, nici bogat până la 40 de ani nu am fost... Bucuria pe care o am în suflet nu mi-o poate lua nimeni!".

La plecare am încercat să refuz, stingherit, coşul de daruri cu bunătăţile toamnei: mere, nuci, borcănele cu miere şi zacuscă din cămările casei. Şi, zâmbind, mi-a spus şăgalnic: "Lasă, părinte, aşa e tradiţia la noi în ospeţie, ştii şi sfinţia ta: când mergi la preot trebuie să-i duci, când vine la tine trebuie să-i dai... Dar din dar, binecuvântarea lui Dumnezeu".

Mi-am propus pe drum să consemnez această întâlnire. Aşa cum bănuiam, n-am găsit cuvinte potrivite. Nici măcar în titlu. Am rugat prietenii de la redacţie ca, în compensare, să adauge fotografii martore de la locul faptei. Să vorbească ele. Eu nu mai pot decât să-mi aplec fruntea şi să spun: Sărut mâna, părinte!