Mi-a dăruit Dumnezeu un vecin rămas cu siguranţă de pe vremea poveştilor: un bătrân voinic la trup şi isteţ la minte; toată viaţa a meşterit lemnul, ce se supunea în mâinile lui blagoslovite de har, ca în cele ale lui Strâmbă-Lemne.
Descălecase aici - aşa îi plăcea mereu să spună - de prin părţile Dornelor, Borgovan Dumitru, pe numele lui.
Ne salutăm cu respect şi simpatie în fiecare zi:
- Bună dimineaţa, moş Mitrule! Sănătos?
- Mulţam de întrebare, părinte, săruâmâna. Aproape sănătos. Cu somnul e mai greu la vârsta mea. Şi gândurile… Mă tot întreb ce se întâmplă cu lumea asta, parcă am înnebunit cu toţii: necazuri, nervi, nemulţumiri, criză….
- Vreme şi vremuri….
- Ştiţi, mi-am amintit astă noapte, de povestea regelui mort în mijlocul grămezilor de aur. Apoi continuă încet, ca pentru sine: Dar cine mai crede azi în poveşti?
- Ştii că-mi place să te ascult. Spune, te rog….
- Dorinţa regelui pentru aur, mult aur… O vrajă fatală îl urma pretutindeni şi prefăcea în aur tot ce se atingea de el. În mâna lui piatra, noroiul, floarea, tot… tot se prefăcea în aur strălucitor. Încântat ca un copil, trei zile a petrecut regele schimbând în aur tot ce întâlnea în cale, uitând de bucurie să şi mănânce. În cele din urmă osteneala şi foamea l-au ajuns. Slujitorii aleargă, mesele se întind, bucate rare şi băuturi scumpe se revarsă înaintea regelui. Dar, vai! Tot ce atinge, totul se preface în aur. Nici o bucată de pâine n-o poate duce la gură. Ce chinuri înspăimântătoare a suferit săracul-bogat, până ce a murit de foame ca un mişel, pe o grămadă de aur!...
- Cunosc povestea. Mintea iscusită a poporului grec a plăsmuit-o ca pe un simbol. Şi cât e de adevărat!
- Şi cine o fi regele din povestea grecilor?
- Oricine poate fi, moşule. Un înţelept din Ardeal, Lucian Blaga, a scris că în fiecare din noi stă ascuns un rege, un papă… adică un subiect care se crede centrul lumii!
- Frumos zice Blaga ăsta al sfinţiei tale. Eu cred că omul, omul lacom, el este regele nesuferit. Eu aşa gândesc: omul e regele lumii doritor de aur. În visele şi dorinţele lui totul se preschimbă în aur, în vise poleite cu aur. Şi totuşi… o foame sufletească îl mistuie, o sete arzătoare îl chinuie. Lăcomia însăşi s-a scârbit de aur. Nu mai vrea aur. O coajă de pâine adevărată, săţioasă, îi e suficientă. Dă toţi bulgării de aur ai lumii pentru o pâine caldă, rotundă, reală. Pentru o pâine, omul revenit în sine, va da întreg mormanul de aur, mormintele de vise aurite, din băncile poleite ale lumii!... De asta se zbate azi în agonie lumea: din cauza egoismului lacom. Mi-ai spus sfinţia ta de părintele Cleopa că, întrebat fiind când va fi sfârşitul lumii, a spus: "Atunci când nu vor mai fi cărări între oameni"… Şi de ce părinte, în rugăciunea de dezlegare, printre multe altele, e considerat păcat şi "a mânca pe ascuns"?
- Păi, moş Mitrule, "a mânca pe ascuns" înseamnă a mânca biologic precum şobolanii, a mânca în sens teologic, creştineşte, înseamnă a mânca în comuniune, a oferi şi celuilalt cu bucurie…
- Vedeţi? de asta cred eu - atât mă duce pe mine capul - că, atunci când un om are o pâine, o singură pâine şi o va împărţi cu celălalt, atunci se va sfârşi criza. Eu aşa cred… Şi plecă, trăgând încet, încet, piciorul drept ce purta în el amintirea schijelor din războiul din '44, spre ocol, să-l deschidă şi să dea bineţe orătăniilor…
Acum mă înţelegeţi? De asta îmi place să-l ascult şi mi-e simpatic moş Mitru. V-am spus doar că a rămas de pe vremea poveştilor. Dar, vorba lui, cine mai crede azi în poveşti?
.jpg)
