Alice Voinescu, ideile coborâte în inimă

Anul acesta s-au împlinit 50 de ani de la moartea celei care a fost un spirit fără graniţe, Alice Voinescu. Profesoară, scriitoare şi gânditoare, toate perfect unite pentru a întregi imaginea deplină a unei fiinţe care a transfigurat existenţa.

Olteancă din Turnu Severin, Alice Voinescu face parte din categoria doamnelor noastre ilustre, putând fi pusă lesne alături de Marta Bibescu, Regina Maria sau - de ce nu? - Pia Pillat, plecată de curând într-o altă lume. Ele au fost adevărate amazoane ale spiritului, cărora nimic nu le-a fost străin şi care au cunoscut în măsura în care au iubit. Bărbaţi la fel de valoroşi au ce învăţa de la ele, fiindcă nu există cunoaştere adevărată fără încarnare. La celălalt pol avem doamne ale pătimirii, ca Elizabeta Rizea sau Anita Nandris Cudlea, fără instrucţia celor din prima categorie, dar la fel de vii şi întrupate. De fapt, Alice Voinescu nu aparţine propriu-zis primului palier, ci face legătura între cele două. Ea a fost prima româncă cu doctorat în filosofie la Sorbona, aceasta înainte de Primul Război Mondial, a călătorit mult, a fost invitată să conferenţieze la celebre universităţi, în ţară a fost profesor universitar, dar, pe de altă parte, prin faptul că a fost închisă şi a avut domiciliul forţat undeva pe lângă Târgu Frumos, a cunoscut şi cealaltă jumătate a paharului. De aici natura ei completă, dar nefisurată. Probabil, dacă la începutul anilor â50 nu ar fi cunoscut prigoana, viaţa ei ar fi rămas neîmplinită. Niciodată nu pot s-o văd pe Alice Voinescu alături, bunăoară, de Zoe Dumitrescu Buşulenga. Amândouă s-au ocupat de istoria culturii şi a teatrului, erau foarte inteligente, dar plămade diferite. Imediat după război, dacă ar fi trăit acele vremuri, doamna Buşulenga ar fi urmat modelul călinescian. Nu ar fi intrat în conflict cu autorităţile, ar fi găsit o cale oricât de îngustă pentru a sta la suprafaţă şi a nu coborî în catacombe. Alice Voinescu avea însă o asemenea chemare. Nu a rămas în Occident atunci când a fost acolo solicitată. Rămânând, nu ar fi trăit nimic din ce i se rezerva în ţară. Dar netrăind, viaţa ei - revin - ar fi fost incompletă. Tot ce a scris despre Kant şi neokantianism nu ar fi avut valoarea care i-a fost consolidată tocmai prin experienţa directă, dură, aceea a ideii care coboară în inimă şi a conceptului care se îmbibă de sânge. Tot aşa catedra de la care ea a predat a dobândit luminiscenţa duhului. Alice Voinescu este persoana care, cum deja am spus, nu a putut să cunoască mai mult decât a iubit şi nu a putut să iubească mai mult decât a suferit.

O forţă misionară

Paginile ei de jurnal sunt considerate de mulţi drept unele dintre cele mai valoroase din întreaga literatură a genului. După 1989 s-au publicat zeci şi zeci de jurnale. Acesta a fost sertarul nostru propriu-zis şi nu atât ficţiunea. Jurnalele şi memoriile reprezintă pâinea post 1989 a cititorului român care voia să priceapă ce s-a întâmplat în 50 de ani cu ţara lui. Şi Alice Voinescu a contribuit substanţial la această elucidare. Jurnalul ei apărut în forma integrală acum vreo 14 ani, ca şi "Scrisori către fiul şi fiica mea" - genial titlu dat unor însemnări pentru călăuzirea celor care îi vor urma, deoarece ea nu a avut copii - sunt cărţile care rezistă oricărei probe a timpului şi nu se vor veşteji. Mi se par mai "grele" decât filosofia şi tot ce a scris despre istoria şi estetica teatrului. Aici nu iese în evidenţă -, cum ar spune cârcotaşii, diletantismul, ci tot calitatea ideilor coborâte în inimă. Doar cei, banal spus, fără inimă nu înţeleg importanţa unei asemenea simbioze. Am citit Jurnalul ei în paralel cu "Jurnalul fericirii", cu paginile echivalente ale lui I.D. Sârbu, dar şi cu "Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit" cum a fost Jeni Acterian. Într-adevăr, cam riscantă operaţia, dar am avut oarece foloase. Nu spun care mi-au plăcut mai mult - aş fi caraghios - doar vreau să accentuez o nuanţă: Alice Voinescu e ca o sumă a tuturor. Întâlneşti aici revoltă, candoare, alură serafică. Ea a putut fi şi încruntată, şi destinsă, şi mângâietoare şi biciuitoare, şi patetică, dar şi rezervată. Este ceva complet, care o avantajează, dar pe de altă parte nici nu scoate în evidenţă o trăsătură dominantă. Dragostea ei pentru cel care i-a fost soţ inversează parcă raportul dintre bărbat şi femeia beatificată de care e îndrăgostit, fie că o cheamă Beatrice sau Diotima. Ea îi vorbeşte lui Stello tot timpul, convinsă că e ascultată. Reţin această observaţie: "Dacă cuvântul revoluţionar n-ar cuprinde în el atâta negativitate aş zice că sunt revoluţionară". E o însemnare din 1940. Dar tot atunci, chiar de 27 iunie, când Consiliul de Coroană se întrunise pentru a decide ce răspuns va da ţara la ultimatumul ruşilor de a ne retrage din Basarabia şi Bucovina, Alice Voinescu scrie: "Acum să te vedem, Hitler, eşti om mare, cum te proclamă nebunii sau epilepticii? Dacă eşti mare te împaci cu Anglia şi Franţa şi pui stavilă comunismului". Asemenea rânduri ne fac să zâmbim, dar ea credea în ele cu toată convingerea. Pe de altă parte, observă indiferenţa generală. România era la ananghie, iar oamenii cam de peste tot îşi vedeau de ale lor. Probabil şi atunci când a fost închisă a înţeles că suferinţa ei ca şi a altora închişi pe o perioadă mult mai îndelungată nu impresionează grosul populaţiei. Fiecare se distrează, benchetuieşte, trăieşte ca şi cum dincolo de cercul lui de interese nu mai există nimic.

Alice Voinescu a avut un puternic simţ altruist, a combătut vehement indiferenţa şi egoismul, i-a detestat pe cei mărginiţi. A păstrat în suflet un crâmpei de forţă misionară, ceea ce şi atunci părea oarecum deplasat, iar acum ce să mai vorbim. Credea în conversiune, deci tot în ceva încarnat. Nu discuţii, ci fapte. Românii sunt un popor de flecari şi de aceea se vor pierde. Destinul acestei personalităţi brăzdează prima jumătate a secolului al XX-lea pentru a pune sămânţă bună de rod. A murit în 1961, nevăzând în ţară nimic bun. Şi acum, dacă ar trăi, ar fi tot dezamăgită. Sunt făpturi atât de complexe încât contactul cu lumea presupune o continuă suferinţă. Doar prin iubire şi credinţă - vectori sacrificiali - o pot alina.

@ Aşteptăm propunerile dumneavoastră la adresa redacţiei şi la e-mail: raluca.brodner@ziarullumina.ro