Anul Caragiale

2012 este anul în care se împlinesc 160 de ani de la naşterea lui I. L. Caragiale, dar se face şi centenarul morţii sale. Marele scriitor a trăit doar şase decenii, era mai mic decât Eminescu cu doi ani şi, cum se ştie, nu a murit în ţara sa, ci în exil, în Germania.

Veşnica paralelă care se face între Eminescu şi Caragiale nu este câtuşi de puţin întâmplătoare. Nu e vorba doar de spiritul romantic, nocturn abisal al celui dintâi pus în antiteză cu formidabila adeziune a celuilalt la moment, la ce e tranzient şi perisabil, dar care developat ne descoperă o lume fascinantă, ci şi de faptul că amândoi au fost nişte mari dezamăgiţi şi inadaptaţi. Pe amândoi i-a cucerit exilul. Exilul lui Eminescu a fost boala de nervi şi până la urmă sfârşitul în sanatoriul de pe strada Plantelor, la Caragiale, exilul a fost chiar în sensul propriu al cuvântului, la Berlin. O ştire de săptămânile trecute ne informa că dramaturgul ar fi vrut să se mute la Cluj, care pe atunci nu era Napoca şi nu făcea parte din România, ci din Imperiul austro-ungar. Tendinţa sa de-a părăsi malurile Dâmboviţei a fost constantă şi reprezenta efectul unor decepţii acumulate. Vorbim prea lesne despre capodoperele sale teatrale şi uităm că la premieră acestea au fost fluierate. Caragiale a oferit contemporanilor săi o oglindă în care aceştia privindu-se nu s-au simţit bine. Caragiale făcea un exerciţiu de deconspirare pe care poporul român, ca întotdeauna cum îl ştim flecar, neserios, demagog, nu l-a îndrăgit. Astfel, prin contrast cu lumea din jur, Caragiale apărea ca omul serios prin excelenţă, creatorul care a lucrat cu toată răspunderea şi devoţiunea. Momentele şi schiţele sale nu sunt scrise pe marginea unei tejghele de berărie, ci exprimă aceeaşi putere de concentrare şi de selecţie ca şi cosmogonicele poeme ale confratelui său. Şi totuşi, aşa cum au observat critici altminteri profund deosebiţi, precum G. Călinescu şi N. Steinhardt, lumea lui Caragiale nu este atât de odioasă şi de păcătoasă faţă de ce avea să urmeze. Caragiale ne-a oferit ceva încă acceptabil, care în scurt timp se va degrada vertiginos. Toţi dandanachii şi trahanachii nu se pot compara cu ce avea să ocupe lumea românească în secolul XX şi mai ales în a doua jumătate a acestuia. Se mai poate spune că prin anumite accente de grotesc Caragiale nu descria neapărat lumea sa, ci ca orice scriitor adevărat vedea profetic într-un viitor sumbru. Lumea lui Caragiale nu avea cum să fie obligatoriu o lume grotescă şi absurdă, dimpotrivă, era o lume în care vechile moravuri nu se alteraseră, iar oamenii îşi respectau tabieturile, stabilitate a unei epoci. Acuzat la vremea sa de sentimente antinaţionale, Caragiale putea să se apere spunând că el răspunde cu aceeaşi monedă unei lumi care urmează să se nască şi în care tocmai ura de ţară şi de neam va fi caracteristica principală.

Cuvinte profetice

În anii '90 criticul şi istoricul literar Dan C. Mihăilescu a realizat pentru Humanitas o antologie Caragiale "Despre lume, artă şi neamul românesc", în care a decupat din publicistica scriitorului acele fragmente care ni-l puteau reda pe Caragiale într-o lumină cu totul diferită decât ce ştiam până atunci. Caragiale nu a fost făcut din acelaşi aluat cu personajele sale din comedii. În spatele măştilor purtate de eroii săi se află mâna Demiurgului care nu tremură şi pe al cărui chip abia de se schiţează un surâs. Iată acest fragment care ne arată limpede în ce direcţie privea dramaturgul fiindcă ştia că de acolo poate veni primejdia : "Dar au ceva sfânt colectiviştii? Respectă ei vreo datină ori vreo pomenire? Ei sunt absolut lipsiţi de pietate pentru tot ce e istorie românească, tradiţie şi credinţă românească, în afara de istoria, tradiţia şi de credinţa colectivităţii. Întrucât nu stau în legătură cu daraverile şi mascarlâcurile nenorocitului lor partid, orice figură strălucită istorică, orice tradiţie naţională, datina şi credinţa poporului întreg pentru colectivişti nu au nici valoare..." Teribile şi profetice cuvinte! Caragiale a intuit astfel tot pericolul pe care poate să-l reprezinte pentru un popor flagelul colectivismului şi al internaţionalismului. Aceste rânduri cuprind sintetic ceea ce bunăoară Dostoievski făcea în alt colţ de lume, scriind "Demonii" şi arătând tot în direcţia de unde venea răul, colectivismul, socialismul terorist, sfidarea şi desfiinţarea proprietăţii individuale şi prin aceasta însuşi omul făcut după chipul şi asemănarea Domnului. Sau alte observaţii: "Eu cred că fiecare popor, mai curând sau mai târziu, trebuie să treacă printr-un paroxsism de ticăloşie, care-l încinge odată ca un pojar, de-i răscoleşte tot sângele - dacă nu-l dă cumva în vreo pustie de scarlatină - din care se ridică mai zdravăn şi mai curat de cum a fost..." Şi aici Caragiale se arată lucid şi în nici un caz nu are vreo legătură cu berarul vesel şi petrecăreţ. Dezvăluirea lui prin intemediul unor asemenea texte este tot ce poate fi mai necesar în anul Caragiale. Aşa cum de exemplu în timpul comunismului Eminescu fusese redus la "Scrisoarea a III-a" şi castrat metafizic, tot aşa Caragiale este tratat şi acum într-un registru voit superficial. Nimic mai greşit şi mai necuvenit. Cele două spirite tutelare ale poporului român sunt puternic înrudite şi prin ele ajungem să ne cunoaştem după ce în jurul nostru vor cădea falsele decoruri.