Apocalipsa de consum

Michel Houellebecq este un autor francez care a pătruns cu succes pe piaţa românească, graţie viziunii sale deziluzionate asupra lumii, ceea ce a corespuns pe deplin stării noastre sufleteşti. Ne căutăm, aşadar, în altă parte modele, cele de acasă părându-ni-se probabil nesemnificative.

Romanele autorului francez au însă o bătaie mai lungă, care nu se rezumă la succesul comercial înregistrat la el în ţară sau în străinătate. Michel Houellebecq a impresionat încă de la primele sale cărţi printr-o abordare ştiinţifică a unei lumi aflate într-o crâncenă dezordine. Celebrul său roman "Particule elementare" pune în evidenţă tendinţa autorului de-a investiga viitorul destul de apropiat în condiţiile prăbuşirii valorilor tradiţionale. Nici romanul de faţă nu face excepţie. "Harta şi teritoriul", editura Polirom, traducere Daniel Nicolescu, este produsul unui mod de-a gândi tehnocratic, alergic la vorbe mari şi dozând bine cinismul. A luat Goncourt anul trecut, dar mă îndoiesc că a fost chiar cea mai bună carte a anului. Poate a fost cea mai "realistă" în sensul în care scanează realul până la cele mai mici granule, iarăşi spunem particule elementare, lăsând în urmă o pulbere micronică, fără speranţă. În roman apar ca personaje însuşi autorul, Houellebecq, domiciliat în Irlanda - doar a luat anii trecuţi faimosul Impac Dublin Literary Award, premiu de 100.000 de euro - şi Frederic Beigbeder, romancier care - culmea - ne-a vizitat ţara anii trecuţi. Postura acestuia din urmă e a unui cinic blazat, care cunoaşte la perfecţie sforăraia lumii culturale şi - iarăşi - nu-şi face iluzii. Autorul se bucură de un portret ceva mai subtil, propagând teorii paradoxale, cum ar fi cea despre inteligenţa porcului, care de aceea nici nu ar trebui sacrificat pe scară industrială, cum fac creştinii. Săgeţile trimise la adresa societăţii catolice sunt numeroase şi cam otrăvite. Eroul principal al cărţii are calitatea de artist fotograf, dar şi de pictor, care, graţie activităţii sale, câştigă munţi de bani. Celebritatea şi averea le capătă în urma fotografiilor pe care le face hărţilor din ghidurile turistice Michelin. Te cruceşti de-a dreptul! Am ajuns într-o fază de artificializare atât de pronunţată încât harta - de fapt asta e ideea principală a cărţii - are mai multă trecere decât teritoriul, şi de fapt nici harta ca atare, ci o fotografie a ei. Ca-n Platon, trăim în caverna umbrelor şi a substitutelor din care ne hrănim fără a mai avea nostalgia originalului. Ca pictor câştigă şi mai bine. Tablourile sale, cum ar fi cel despre cei doi titani ai informaticii, Bill Gates şi Steve Jobs, intră tot în regimul unui consum dictat de regulile pieţei. Portretul făcut chiar lui Houellebecq are o semnificaţie tragic absurdă, ca o prefigurare a cumplitei morţi. Houellebecq îşi imaginează propria moarte prin mutilare şi decapitare, sfidând suprem societatea, dar care-l mistuie chiar şi mort. Nimic nu scapă din sistem.

O lume artizanală

Cartea are această însuşire de temut. De la prima la ultima pagină îţi dai seama că te afli în paradigma postmodernismului hedonist. Apocalipsa de consum este marca unor vremuri resemnate, dar care continuă să bolborosească. Ni se prezintă în general o lume rece, depsihizată, mai pe româneşte - fără suflet. Este o lume a obiectelor, asta citire de la "noul roman francez" din urmă cu decenii. Dar acum ne-am perfecţionat. Aici este vorba de instrumentarul fotografic. Ca să scrie romanul, autorul a consultat cu siguranţă cărţi de specialitate, manuale, poate unul dintre hobby-urile sale este chiar arta fotografică. Dar într-un alt roman, "Sâmbătă", al lui Ian Mc Ewan, socotit cel mai important prozator contemporan britanic, avem de-a face cu domeniul neurochirurgiei. Şi aici, de bună seamă, autorul a trebuit să se documenteze serios şi să-şi însuşească o terminologie adecvată. Pynchon însuşi, părintele postmodernilor, face elogiul aceleiaşi corectitudini a descrierii. Cu alte cuvinte, nu mai avem nevoie de viaţa interioară a personajelor, care plictiseşte, ci de obiectele pe care ei le folosesc şi îi înconjoară. Valoarea artistică este dată de un asemenea control al domeniului explorat. Din acest punct de vedere, romanul lui Houellebecq pune un diagnostic ireproşabil. Cercetează fără pasiune lumea postmodernă şi în general orice lume artizanală, îi vede slăbiciunile, îşi dă seama că principiul care o guvernează nu mai este ca în modernitatea romantică idealul sau ca în Evul Mediu tradiţia, ci plăcerea. Nu mai suntem o lume a creaţiei, ci a desfătării. Nu mai avem idealuri, ci senzaţii. Credinciosul a fost înlocuit de hedonist. Autorul nu face aceasta niciodată, dar, simt, oricând ar putea să înlocuiască particula "post" cu "sub". Postmodernismul, ca şi postistoria, este submodernism şi subistorie. Sfârşitul istoriei este, de fapt, cioranian vorbind, a doua cădere, căderea în subtimp, în ceva, deci, inferior sau - depinde de gust -, superior lumii moderne, care era încă o lume "tare". Lumea postmodernă este, dimpotrivă, o lume "moale", cu certe tendinţe socialiste, care regresează spre un stadiu vegetal. "Poporul vegetal" al Blandianei din faimoasa poezie avea o semnificaţie mai cuprinzătoare decât simpla aluzie la viaţa de legumă trăită pe vremea ceauşistă. Nu întâmplător încheierea cărţii e ca o elegie în sensul în care vorbeşte despre un limb postindustrial, în care marii giganţi ai industriei, sursă de îmbogăţire pentru toată lumea, odată abandonaţi sau, mai pe înţelesul nostru, lăsaţi de izbelişte, ajung cotropiţi de un ocean verde, atotputerea vegetaţiei şi îmbrăţişarea naturii care anulează întreaga civilizaţie umană. Aici, autorul francez dă adevărata măsură a geniului său.

Ne mai punem totuşi o întrebare. Cât de departe suntem de o asemenea lume? Fiindcă, e clar, nu am ajuns încă să ne confundăm cu ea. Faptul că în carte o eroină este rusoaică, perfect adaptată tipului de existenţă parizian, ne arată că Răsăritul e mai permeabil ca oricând. Să nu fim deci primitiv autarhici, dar să ne şi păstrăm capul limpede. Gulagul viitorului poate avea un asemenea contur.