Arte în Bucureşti

La Galeria Simeza mai poate fi vizitată o expoziţie de pictură şi sculptură care reuneşte tot ce are mai bun la ora actuală arta plastică bucureşteană. Îi recunoaştem pe maeştrii Aurel Vlad şi Mircea Roman, pe Adriana Bădescu, pe Mihai Mănescu, pe Petru Lucaci şi mulţi alţii care recompun realitatea înconjurătoare în imagini neconvenţionale. Nimic aşadar nu este convenţie şi loc comun. Arta are nelimitarea ei fiindcă de aceea este artă. Am părăsit de mult teritoriul obedienţei figurative. Nonfigurativul este ca geometria lobacevskiană, oferă posibilităţi de expresie uluitoare. Dacă între privitor şi artist se creează o punte atunci miza este salvată. Dacă nu, eşecul este ca şi anunţat. Ce se întâmplă cu această expoziţie? Scoate din ţâţâni realitatea de fiecare zi şi o prezintă ca într-o disecţie halucinantă. Peisajele sunt stranii, monocrome sau invadate de o policromie agresivă. Acela străin de arta modernă poate fugi din faţa unei asemenea „dezlănţuiri“. Caută frumosul natural, habar neavând că de mai bine de o sută de ani între acesta şi frumosul artistic s-a căscat o falie ameninţătoare. Toţi cei naivi şi nepregătiţi cad în golul astfel ivit. Cei instruiţi fac eforturi uriaşe pentru a-l acoperi. Vedem un giulgiu care pluteşte pe deasupra lumii neputincioase şi simţim mesajul spiritual al unei asemenea viziuni. Când William Blake în secolul al XVII-lea propunea cele mai îndrăzneţe reprezentări ale lumilor de dincolo, contemporanii nu-l luau în serios. Sau priveau exponatele sale ca pe nişte producţii ale unei minţi nu tocmai sănătoase. De atunci însă au trecut veacuri şi sensibilitatea noastră a primit lecţii peste lecţii. Ne simţim mai degrabă atraşi de ceea ce e neînţeles decât de înţelegerea facilă. „Arte în Bucureşti“ este o asemenea propunere curajoasă pentru a pune capăt conformismului vizual. Chiar dacă pe stradă oamenii trec cu grijile lor şi aruncă priviri absente spre spaţiul expoziţional de care-i separă geamul protector, ceva din fluxul magnetic al lucrărilor este captat şi ne transformă viaţa. Ne dăm seama că semeni de-ai noştri văd altfel lumea decât o vedem noi. O expoziţie, în cele din urmă, este importantă nu atât pentru valoarea individuală a unei lucrări sau a alteia, cât prin senzaţia de ireal sau de suprareal pe care o transmite mai ales acelor neavizaţi. (Dan Stanca)