"Câinele japonez"

Tudor Cristian Jurgiu este un cineast tânăr ale cărui filme aparţin noului val din cinematografia autohtonă. De el s-a vorbit mai puţin decât de Puiu, Mungiu, Netzer ori Caranfil. Jurgiu are însă resurse remarcabile pentru a ieşi din planul doi şi a intra în primul eşalon. O dovedeşte aceasta ultimul său film, intitulat paradoxal „Câinele japonez” şi în care se bucură de prestaţia fără cusur a maestrului Victor Rebengiuc. Dar pelicula de faţă mai are o calitate pe care criticii de specialitate nu au întârziat s-o scoată în evidenţă. Îl am în vedere în primul rând pe Angelo Mitchievici. După aproape trei decenii ne pomenim în faţa unei producţii în care spiritul lui Ilie Moromete este readus în discuţie dintr-o perspectivă inedită. Despre ce este vorba? Când în anii â80 Stere Gulea făcea filmul după romanul lui Marin Preda avându-l în rolul principal tot pe Rebengiuc, nici prin cap nu ne trecea că după un amar de vreme un cineast care la vremea respectivă avea câţiva ani se va încumeta să-i dea lui Gulea o replică pe măsură. Spun aceasta deoarece filmul „Câinele japonez” este o repunere în scenă a moromeţianismului în ambianţa atât de înşelătoare a anilor 2000. Victor Rebengiuc este acelaşi părinte care nu-şi înţelege odraslele. Ceea ce Marin Preda prezenta în cartea sa cu subtilitatea caracteristică, realizând un personaj antologic, este preluat aici cu o anume delicateţe pentru a ni se dovedi că până la urmă nimic nu este nou sub soare, iar raporturile dintre părinţi şi copii, indiferent de epoca istorică, sunt până la urmă aceleaşi. Aceasta este calitatea principală a peliculei lui Jurgiu. Vorbeşte despre figura tatălui care, pe de o parte înţelept, dar pe de alta depăşit de situaţie, se uită la fiul său cu mirare şi neputinţă. În ce lume trăieşte? Care sunt stimulii sociali şi profesionali care au schimbat sufletul fiului său? De ce el nu mai are capacitatea să priceapă o lume aflată într-un dinamism maladiv? Acestea sunt întrebările pe care filmul, prin intemediul personajului principal, ni le pune. Nu ştim dacă le vom putea răspunde. Cert este că ne aflăm faţa unei drame autentice pe care doar cei mofturoşi sau snobi nu o pot aprecia. (Dan Stanca)