Ceramică cerească

Daniela Făiniş este cel mai important ceramist pe care-l avem în momentul de faţă. Judecata aceasta aparţine lui Pavel Şuşară, de asemenea cel mai important critic de artă de acum. Daniela Făiniş a cucerit lumea cu măştile ei de porţelan şi în acest fel a învins orice graniţă. Pe de altă parte, a reuşit să spulbere una din cele mai greşite prejudecăţi ale noastre.

Care este aceasta? În general oamenii obişnuiţi, dar şi cei cu pretenţii consideră că ceramica şi textilele nu fac parte din domeniul artelor. Nimic mai neadevărat. Ceramica oglindeşte o mare sensibilitate şi disponibilitate artistică din partea celui care se ocupă cu aşa ceva. Nu doar pictorii şi sculptorii sunt artişti, ci şi ceramiştii. Dar ei lucrează altfel decât artistul clasic. Ei au o modestie şi o smerenie care, din păcate, lipsesc pictorului. Acesta este orgolios, titanic, se consideră un demiurg. Ceramistul, ca şi textilistul modelează şi ţese cu maximă delicateţe, iar din punct de vedere spiritual reuşeşte să-şi şteargă eul. Vasele, cupele, covoarele par produse care nu sunt rezultatul unui efort creator explicit. Aşa ne-am obişnuit să privim asemenea obiecte. Uităm însă că un covor şi o farfurie pot fi unicate. Daniela Făiniş este însă şi creatoarea unui şir de măşti rarisime. Chipurile înfăţişate de ea sunt coborâte dintr-o altă lume, stranii, serafice, dar uneori având şi o expresie care arată suferinţa. Suntem şocaţi de viziunile ei neobişnuite, dar în clipa următoare ne trezim cu picioarele pe pământ. Daniela Făiniş asta şi vrea de la noi. Doreşte de fapt să-i privim operele ca şi cum ar fi de uz casnic. Măştile ei de aceea pot fi socotite simple obiecte decorative, care ornează şi atât. Cu alte cuvinte, ea vrea să lase impresia că nu face artă. După părerea mea, o asemenea atitudine este absolut senzaţională şi arată buna calitate a celui care o susţine. Ceramistul cu cât este mai rafinat cu atât este mai puţin orgolios şi deci mai smerit.

Ar fi un păcat să servim masa într-unul din vasele modelate de geniul artistic al Danielei Făiniş? Cu siguranţă, nu. De asemenea, ar fi un păcat să călcăm pe un covor ţesut de geniul Celei Neamţu sau al Şerbanei Drăgoescu? Acelaşi răspuns. Artiştii de o asemenea factură doresc să aparţină unui registru al normalităţii şi nu al excepţionalităţii. Ei regresează în mod fericit într-un timp când arta nu era proprietatea unui autor sau a altuia, ci se simţea protejată de un anonimat superior. Iată de ce porţelanurile şi ţesăturile nu sunt înţelese aşa cum s-ar cuveni de omul acestor vremuri.

După Renaştere vedem arta ca pe o atitudine pregnant individualistă. Dar în esenţa ei, arta nu trebuie să accentueze individul, ci să scoată în evidenţă persoana supraindividuală. Un artist de anvergura Danielei Făiniş tocmai aşa ceva face. Individualitatea ei este umbrită de persoana de sorginte spirituală pe care o poartă în sine şi care prin creaţiile artistei străluceşte unic. Ea se află la deplina maturitate şi-şi vede liniştită de lucru, fără să aplece urechile spre voci care o critică sau care o laudă. În opinia ei, laudele exagerate sunt la fel de nocive ca şi criticile aprige. Iată un punct de vedere care contrazice reacţiile frecvente. Daniela Făiniş în mod deliberat nu este atentă la ce se spune despre ea, fiindcă ştie că orice apreciere cu plus sau cu minus nu o ajută în munca ei solitară care răspunde doar în faţa instanţelor nevăzute. În aceste zile la parterul BCU poate fi vizitată o expoziţie Daniela Făiniş de mare clasă.