Cioculescu despre Caragiale

Aflându-ne în anul cultural dedicat lui Caragiale, nu putem să nu semnalăm una dintre cărţile fundamentale despre maestru, "Viaţa lui I.L. Caragiale" de Şerban Cioculescu. Prima ediţie a fost în 1940, reeditată mult mai târziu şi iată, aflată acum la a treia ediţie. După această carte au învăţat generaţii de studenţi şi aproape e de nedespărţit de biografia pitorească a marelui dramaturg.

Criticul şi istoricul literar Şerban Cioculescu a trăit peste 80 de ani şi în general a ştiut să-şi păzească pielea. I s-a spus "Şerban cel rău", dar aceasta e ca un fel de răsfăţ. Aşa cum despre Eminescu cele mai bune pagini aparţin lui G. Călinescu, aşa şi călăuza cea mai bună pentru a-l cunoaşte pe I.L. Caragiale este criticul invocat. Lui i s-a potrivit ca o mănuşă o asemenea cercetare. Caragiale a fost un antiromantic, un spirit tăios, de o inteligenţă vie, care nu se putea îmbăta cu nimic. Avea de aceea nevoie de un cercetător de factura lui Cioculescu, în felul lui tot un maestru al detaliului, care întotdeauna în locul unei opinii emfatice, lipsită de acoperire, a ales faptul propriu-zis, pagina de document care spune mult mai mult decât atitudinea noastră speculativă. Cartea lui despre Caragiale este un exemplu de muncă serioasă, care nu se îneacă însă în erudiţie. Şi acum după şapte decenii de la apariţie poate fi citită lejer, fără crampe şi sughiţuri. Cum recomandă Dan C. Mihăilescu, tânăra critică literară, înclinată spre relativism şi plezirism narcisic, are ce învăţa de la bătrânul istoric. Toată cartea este o poveste din care povestitorul lipseşte. Doar la final întâlnim opiniile sale care fac cât un eseu întreg. Să le auzim: "Culoarea şi imaginaţia, care i-au impresionat pe unii contemporani, erau nedespărţite de joc şi elocuţie. Prin constrângere, meşterul de şcoală clasică a dat dialogurile sale chintesenţiale, fără un cuvânt de prisos şi cu expresivitatea în funcţie de adevăr sufletesc, iar nu de culori şi ritmuri romantice... Prin reacţiunile nestăpânite ale inteligenţei şi-a făcut duşmani, menţinându-şi prieteniile printr-o bunătate temeinică, ascunsă sub bruscheţă. Era un egoist şi un epicureu, dar fără uscăciunea subsecventă. Sub răsfăţul de sine vibra o anume dragoste de oameni, care-l îndemna să-şi îmbuneze prietenii, după ce îi maltratase..." Portretul făcut lui Caragiale sintetizează destinul aparte al unui scriitor care la începuturi a fost fluierat şi până la urmă a devenit extrem de popular. Ca dovadă că a transpus în artă nepieritoare toate umorile simţite faţă de contemporanii netrebnici. Cei care se simţeau vizaţi de săgeţile sale au sfârşit prin a le considera dezmierdări. Dezgustul amarnic al scriitorului a trecut proba estetică şi prin aceasta s-a descărcat de toxine. Caragiale a ştiut lecţia catharsisului, care astăzi ne lipseşte. Fie suntem prea indignaţi, fie nu mai ştim să facem decât mişto ieftin sau ignorăm complet tema socială. Caragiale nu a eludat nici un aspect al timpului său. A fost el liberal, conservator, antidinastic sau chiar socialist? Nu a fost până la urmă nimic din toate acestea, fiind doar scriitor care topea tot ce vedea în conştiinţă şi de aici, mai departe, în operă. Episodul moştenirii de la Ecaterina Momolo Cardini şi al directoratului la "Naţional" sunt dintre cele mai palpitante, ca şi toate controversele legate de originea sa. Caragiale, numele în turcă înseamnă "oglindă neagră", era grec şi albanez, iar naţionaliştii care ţin morţiş să găsească în genomul său un crâmpei pur românesc sunt cei mai mari caraghioşi. Cu toate acestea, alături de Eminescu, reprezintă cealaltă coordonată majoră a fiinţei noastre naţionale.