Corneliu Vasilescu, un abstracţionist blând

Maestrul Corneliu Vasilescu se apropie de 80 de ani - a împlinit în octombrie '78 -, dar acest lucru nu-i îngreunează activitatea. În atelierul său situat la ultimul etaj al unui bloc din faţa Bisericii Kretzulescu se simte în continuare stăpân pe mijloacele de expresie şi are aceleaşi reverii prin care a reformat pictura noastră contemporană. Tablourile sale nu cer să fie explicate şi Sunt pur şi simplu, adică fiinţă pură, fără nici un adaos de cuvinte. Graţie lui, discutând cu el, vizitându-i atelierul, am înţeles ce e arta abstractă, fără să consult manuale sau dicţionare, în cele din urmă nefolositoare. Nu a expus des, dar felul său de-a fi i-a atras stima. Nefiind lacom după onoruri, a asimilat arta în ce are aceasta esenţial, trăire superioară care potenţează viaţa de zi cu zi. Universurile sale paralele ne proiecteză într-un imaginar ale cărui graniţe nu sunt închise. Pictura abstractă de bună calitate este caldă şi nu-l îndepărtează pe privitor. Îl îmbrăţişează cu o dragoste neobişnuită.

Despre abstracţionism, din păcate, avem o prejudecată dăunătoare. Îi considerăm pe abstracţionişti nişte creatori care, uitând virtuţile artei figurative, au găsit un teritoriu al lor ininteligibil pe care-l multiplică la nesfârşit. Nimic mai neadevărat. Nonfigurativul autentic nu este deloc inflaţionist. Dimpotrivă. Urmărind cu atenţie lucrările maestrului Corneliu Vasilescu, înţelesurile s-au aşezat altfel în mintea mea. Ceea ce în alte cazuri este portret sau natură moartă, de data aceasta, ni se oferă sub forma unui mănunchi de tuşe, pete şi linii frânte sau curbe a căror dispunere în spaţiul tabloului nu este întâmplătoare sau haotică. Cu alte cuvinte, nimic nu este în plus, redundant, de prisos. Un maestru abstracţonist ştie să se apropie altfel de admiratorii săi. Fuge de fotografie, dar developează adâncuri neştiute. Sacrifică aparenţa de dragul esenţelor din ce în ce mai greu reprezentabile. Este conştient de dificultatea drumului său, dar nu abdică. L-am întrebat de curând pe maestru dacă nu a avut vreodată senzaţia secătuirii şi a zădărniciei, întrucât transmite un mesaj la care puţini au acces. A zâmbit fără să mă ofenseze şi mi-a spus că arta adevărată este un dar şi aceia care o pot primi formează o familie ale cărei ramuri cresc fără să se oprească. Niciodată nu ştii de unde răsar alţi ochi care-ţi oglindesc lucrarea într-un mod creativ şi o îmbogăţesc. Acesta este răspunsul mereu aşteptat de artist prin care darul i se restituie. Un tablou al lui, "Nemărginire", mi-a atras atenţia. Este pictată acolo o eşarfă albastră care seamănă cu o aripă şi care deschide tot cerul. Cel din afară sau cel dinăuntru?