Crezul într-un roman al obidei

Radu Aldulescu face parte dintre autorii care se dăruiesc scrisului fără a aştepta nici un avantaj. Natură puternică, ale cărui sentimente nu se trădează lesne, el reprezintă o figură aparte în literele noastre de astăzi. Romanele sale, şapte la număr, au înviorat literatura română condamnată textualismului minor.

Pare cumva neverosimil ca în universul atroce şi întunecat al romancierului să întâlneşti semnele luminii de dincolo. Şi totuşi la Radu Aldulescu această boare a cerului se face simţită până şi în cele mai neprimitoare unghere. El este un autor sumbru care, deşi încovoiat de viaţa grea pe care o duce, nu se lasă copleşit de ceea ce i se pare cel mai mare păcat al omului: disperarea.

De la acest punct a plecat ultima noastră discuţie. Aveam în faţă ultimul său roman, cu un titlu provocator şi oarecum dezagreabil, "Îngerul încălecat", pe a cărui primă pagină scrisese ca dedicaţie "prietenului întru literatură şi credinţă Dan Stanca". De ce e, Radule, disperarea cel mai mare păcat? Răspunsul lui nu s-a lăsat aşteptat. Dacă disperi, omule, te-ai ars! Şi tare mi-e teamă că vremurile astea pe care amândoi le străbatem, spre aşa ceva ne împing. Să disperăm şi ca un apendice al disperării, sleirea. Marele tartor aşa ne vrea, sleiţi, lehămisiţi, să nu mai dorim nimic şi să nu ne mai intereseze nimic. Atunci el e satisfăcut şi-şi freacă mâinile. Ideea ta, intervin eu, vine în întâmpinarea unui gând de-al meu mai vechi. Pe om nu-l distrugi prin represiune directă, barbară şi brutală, tocmai în asemenea clipe sufletul lui descoperă resurse de care niciodată până în acel moment nu s-a crezut în stare, pe om îl distrugi dacă îi inoculezi în minte ideea că este inutil, cu alte cuvinte şters din cărţi şi, banal spus, îl convingi că face degeaba umbră pământului. Nu omul fără însuşiri cum a spus Musil, ci omul fără rost, acesta este subomul sau omuleţul diform care vrea acum să ia în stăpânire pământul. Cum să luptăm împotriva lui? Romanul tău încrâncenat şi scris cu o râvnă teribilă a răscumpărării poate fi o soluţie în lupta cu actualul duşman? El mă priveşte îngândurat şi-mi răspunde: Cel mai important lucru al scrierii şi rescrierii acestei cărţi îl reprezintă recuperarea, fixarea unei lumi aparent dispărute. Este singura şansă a oamenilor şi a locurilor de-a rămâne exact ceea ce par a fi dincolo de uitare sau de aducere aminte, dincolo chiar de moarte, povestea scoasă la lumină din adâncul cel mai adânc al memoriei afective... Romanul acesta, încerc eu să-mi aşez gândurile, nu se deosebeşte de alte abordări ale literaturii tale. Apar aceleaşi personaje care, deşi strivite sub obidă, tânjesc spre lumina care nu apune niciodată, poate acest lucru e mai explicit decât în alte cărţi. Chinuit de o viaţă a lipsurilor, unul din personaje începe pur şi simplu să recite Crezul, tot aşa cum şi tu sau eu sau alţii ca noi, când simţim că nu mai avem aer, ne întoarcem faţa spre Domn pentru a învinge ceea ce spuneam mai înainte că reprezintă cea mai mare primejdie: disperarea.

Cu scaun la cap

Citesc un fragment din carte: "Îi vine să se aşeze pe marginea şanţului plin de clisă, de cât de tare îl înjunghie bătăturile şi nu se mai termină, nu se mai termină, cred într-unul Dumnezeu Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor şi tuturor nevăzutelor, cum scrie în cărticica de rugăciuni pe care o poartă peste tot cu el, cu care-şi oblojeşte pustiul nopţilor petrecute prin birourile Sfatului, şi ceaţa şi frigul săpîndu-i în carne şi-n oase, ce pedeapsă... şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul născut, care din Tatăl s-a născut înainte de toţi vecii... " Alternanţa aceasta de planuri este frecventă în roman. Ea dă de altminteri lumină unei forţe întunecate care creşte din noroiul de fiecare zi şi care doar astfel ajunge să se rarefieze. Personajul principal al cărţii duce cu el o întreagă istorie de suferinţă şi marasm, el este un înger-demon purtând în cârcă un maldăr de traume, din care fac parte iubiri perfide, tare genetice, spaime neexpiate, de aici şi alegerea titlului. Robert este un cruciat bolnav, sălbatic şi tandru, ca mai toţi tinerii unei ţări peste care comunismul a aşternut o pătură grea, îmbibată de sânge şi de praf. Cine va citi acest roman va simţi multă durere care nu e câtuşi de puţin închipuită, confecţionată, manierizată. Este durerea fiecăruia dintre noi în a cărei oglindă rareori avem curajul să ne privim.

În lumea literelor contemporane Radu Aldulescu este respectat, dar nu întru totul iubit. Tinerii şcoliţi, dar cu talent firav văd în el un pericol care oricând poate să le dea peste cap socotelile şi castelele compuse din cărţi de joc. Dar în literatura adevărată aşa ceva nu are ce căuta. Aceasta se scrie cu sânge şi cu duh, un chintal de sânge şi un fir de duh care subţiază cheagurile. Este secretul artei confirmate cu prisosinţă în acest roman. Când ne-am despărţit el mi-a spus doar atât: mi-e dor de alte vremuri, când scriitorul avea demnitatea lui şi când calitatea de-a aparţine breslei literare nu se putea obţine orişicum... Vreau să-i răspund că în mod paradoxal aceste vremuri erau ale comunismului, dar tac fiindcă ştiu că în orice adevăr tare se cuibăreşte şi o ţâră de prostie. Dar conchid cu amărăciunea de rigoare: mai bine prost cu scaun la cap decât deştept cu fumuri...