Cumplite încercări, Doamne!

După 1989, memorialistica a invadat piaţa românească de carte şi în acest fel am putut fi martorii unor relatări teribile, care ne-au lăsat muţi de uimire şi de groază. Volumul cel mai apreciat la vremea lui a fost "Închisoarea noastră cea de toate zilele", autor Ion Ioanid, despre care s-a spus că, scris într-o limbă de circulaţie internaţională, ar fi avut succesul "Arhipelagului Gulag". Nu însă mai prejos se află memoriile lui Marcel Petrişor, reunite acum sub titul "Cumplite încercări, Doamne!", în care autorul prezintă tot calvarul personal încorporat în marea tragedie naţională a ultimei jumătăţi de veac.

Marcel Petrişor a făcut cu totul 12 ani de puşcărie, dar în 1964 a putut să-şi reia viaţa de la capăt. Şi-a terminat studiile de filologie romanică şi a fost profesor la un liceu de prestigiu din Capitală, unde a educat generaţii de elevi, dintre care mulţi nu l-au uitat şi-i păstrează şi acum o veritabilă recunoştinţă. Din 1964 până în 1990 sunt ani, nu glumă, şi în mod sigur autorul nostru nu şi-a închipuit că va apuca ziua când amintirile sale puse pe hârtie vor vedea lumina tiparului în ţara unde regimul conducător prin măsurile luate îi pricinuise atâta suferinţă. Ziua aceea a venit şi de mai bine de două decenii încoace Marcel Petrişor este un nume de referinţă printre foştii deţinuţi politici şi de asemenea printre maeştrii memorialisticii. Volumul la care ne referim, "Cumplite încercări, Doamne!", este remarcabil din mai multe puncte de vedere. Nu este redactat doar de mâna celui care a pătimit, ci şi de scriitorul care are conştiinţa cuvântului şi deci nu scrie la întâmplare. Paginile au o mare forţă dramatică deoarece dialogul este covârşitor şi-l face pe cititor să se simtă în miezul unei piese negre de teatru aşa cum a fost lumea românească a penitenciarelor de exterminare. De asemenea, personajele aduse în scenă sunt reale, dar în egală măsură, prin talentul autorului, par că ies din contextul politic şi aparţin unei lumi atemporale, portrete ale umanităţii ultragiate. Acesta este meritul principal al lui Marcel Petrişor. El este octogenar, dar traversează seren societatea de astăzi, având alura seniorului care nici pentru o clipă nu s-a lăsat maculat. A fost de mai multe ori la un pas de moarte, dar a ştiut să învingă oribila tentaţie. Nu s-a dat bătut şi acum, de pe intrarea General Cristescu unde locuieşte, priveşte cu un fel de detaşare ironică zbaterile noastre cotidiene, bunăoară şantierul deschis pentru realizarea magistralei Parcul Izvor - Piaţa Victoriei... Cât de efemere i se par toate acestea şi probabil, faţă de bezna chinuitor luminată de un bec muribund, cu şiroaie de apă rece pe pereţi cum era Casimca din subterana Jilavei, ce se întâmplă acum în ţară este chiar ridicol. Ontologic şi creştineşte, când a fost el mai om? Acum, când e un pensionar liber, sau atunci când împreună cu părintele Calciu şi cu bietul Costache Oprişan prefira puţinul vieţii ce le mai era în mod miraculos îngăduit? Dincolo de suferinţă este însă arta nepieritoare. Memorialistica are valoare dacă este turnată într-un limbaj inoxidabil, graţie căruia va putea emoţiona şi peste un veac. Marcel Petrişor a avut această putere de a-şi transpune încercările în scenarii valide din punct de vedere estetic, care vor avea efect asupra generaţiilor viitoare.

De multe ori îl văd la Liturghia duminicală de la Biserica "Cuibul cu Barză", înconjurat de tineri care probabil nu ştiu cine este el. Există o aură minunată a anonimatului care se învecinează cu celebritatea şi face din protagonist un personaj ca dintr-o altă lume, veghind răbdător asupra vieţilor noastre inconsistente. Doar acela care niciodată nu a fost pus la încercare nu va şti ce scumpă este de fapt viaţa. (Dan Stanca)