Dan Botta, poetul eleat

Anul acesta în septembrie se vor împlini 105 ani de la naşterea lui Dan Botta, poet din generaţia criterionistă, care, dacă până la urmă şi-a strunit elanurile frenetice, nu o dată în viaţă însă scăpate sub control, a făcut aceasta spre beneficiul poeziei pe care a slujit-o devotat pe deasupra oricăror patimi. Atributul de poet eleat i se potriveşte de minune, fiind vorba de un autor care a căutat obsesiv puritatea şi imacularea verbului. Volumul său de debut "Eulalii" este un reper în mişcarea lirică interbelică.

Dan Botta nu a trăit mult. S-a stins în 1958, la 51 de ani, şi în acest fel se poate spune că a scăpat de valul mare de arestări care în acei ani aveau să determine procesele Noica Pillat şi Rugul Aprins. La o adică, i s-ar fi găsit vreun nod în papură şi nu ar fi avut cum să evite întemniţarea. Luat la Domnul, Dan Botta a pătruns într-o lume pe care prin arta sa a adorat-o, chiar dacă ceea ce a scris nu intră în mod explicit în categoria liricii religioase. Spirit fantast, baladesc, dar de o rigoare neştirbită a versului, poate fi situat cumva între Radu Stanca şi Ion Barbu. Nu ştiu dacă acum mai este apreciat sau, în orice caz, niciodată nu s-a bucurat de posteritatea pe care totuşi ar fi meritat-o. Este fratele poetului şi actorului Emil Botta şi într-adevăr cei doi au avut o trăsătură a lor specială, desprinsă de lumea apăsătoare şi sordidă în care le-a fost dat să trăiască. Mari inadaptaţi, au navigat printr-o retorică amplă spre cerul stelelor fixe, numai acolo unde puteau să-şi găsească adevărata patrie. În biografia lui Dan Botta, episodul jenant este acela al polemicii cu Lucian Blaga, considerând că acesta i-ar fi uzurpat lui "proprietatea" asupra ideii de spaţiu mioritic. Dovadă că şi spirite înalte au momente când îşi pun în evidenţă o micime stupefiantă. Ideile nu sunt proprietatea nimănui. Încorporate într-o formă sau alta, sunt cu atât mai convingătoare, cu cât inspiră mai mulţi autori şi configurează astfel un duh al timpului. A vorbi acum despre spaţiul mioritic e aproape ceva răsuflat. Atunci însă, într-un interbelic tumultuos, ideea însufleţea şi determina mari pasiuni. Ieşirea lui Dan Botta poate fi scuzată doar dintr-un asemenea unghi de vedere.

El era aşadar un poet luminos eleat numai în măsura în care avea şi conştiinţa unui fond sumbru, iraţional, ale cărui pulsaţii au nevoie de mântuire. Cazul lui exemplifică perfect antinomia nietzscheană, dionisiac-apolonic, şi cred că, tot alături de Blaga, în cultura noastră nu există alţi autori care prin ceea ce au scris să fi pus mai bine în evidenţă respectivul dublet. Zeii sunt până la urmă fixarea într-un cristal nepieritor a spasmelor şi neliniştilor noastre. Poetul este un asemenea maestru al transmutaţiilor, în stare să orienteze întunericul personal spre lumina nemicşorată şi impersonală. Poezia lui Dan Botta se bazează pe o asemenea transformare salutară, atât pentru el, cât şi pentru toţi cititorii săi.

Luat, cum se spune, la bani mărunţi, unele dintre poemele, eseurile sau piesele de teatru lasă senzaţia a ceva neîncheiat, căruia i-ar mai trebui adaosuri. Pare ciudat ca tocmai un autor preocupat în cel mai înalt grad de perfecţiune să producă o asemenea impresie, dar aceasta este tocmai consecinţa permanentei sale încordări în aşa fel încât, fără să-şi dea seama, miza lui nu mai era scrisul, ci viaţa, tumultul eroic pentru a ieşi din platitudinea vieţii de fiecare zi. Tot aşa se pot explica anumite simpatii ale lui pentru mişcările extremiste, dar iarăşi a fost vorba numai de naivitatea intelectualului care voia să se dăruiască unei mari misiuni, şi câtuşi de puţin de ideologul care, obsedat de putere, face calcule pentru a o căpăta. Evocându-l acum, facem nu doar un gest de restituire a unui autor peste care din ce în ce mai des se depune praful, ci şi preţuim imaginea acelor cruciaţi artişti ai veacului trecut, neîmpăcaţi, dezlănţuiţi, îndârjiţi, dar şi timizi, caşti, senini.