Dan Grigore, pianistul esenţelor

Dan Grigore este un nume de referinţă al artei noastre interpretative. Concertele sale au fost aproape de fiecare dată un eveniment şi s-au bucurat de o remarcabilă audienţă. Dan Grigore este o personalitate a muzicii şi, sub degetele sale, clapele pianului prind viaţă.

De 20 de ani încoace acest foarte înzestrat artist ne desfată, dar în acelaşi timp ne arată că arta nu este ceva retras în turnul de fildeş, ci dimpotrivă presupune un activism în sensul bun al cuvântului. După 1989, Dan Grigore s-a implicat neobosit în reformarea societăţii româneşti, crezând în valorile noastre morale, multă vreme ocultate de regimul comunist. El nu şi-a ascuns niciodată simpatia faţă de monarhie şi în concepţia sa aceasta ar fi fost singura formă de guvernământ care ar fi ajutat România să ocolească multe dintre coşmarurile perioadei post-â89. Nu a fost să fie, iar Dan Grigore a înţeles aceasta printre primii. Poate o parte din melancolia interpretării sale se datorează şi acestor speranţe zădărnicite. Dan Grigore nu cântă doar la pian, ci pune în mişcare esenţa sunetelor. Din acest punct de vedere, el este pe bună dreptate un pianist al esenţelor şi tot ceea ce face în faţa claviaturii este creaţie.

În general, majoritatea dintre noi avem o părere greşită despre arta interpretativă. Considerăm că pianistul sau violonistul are în faţă doar o partitură pe care o redă cât mai fidel cu putinţă. Dar precum actorul care este mai presus de replicile pe care are datoria să le înveţe pe de rost, şi artistul instrumentist manevrează nişte valori care nu sunt reprezentabile în partitură. Aici intervine talentul său adevărat, dacă nu chiar duhul. Dan Grigore face parte dintre acei instrumentişti care "creează" partitura din faţa lui şi nu i se supune obedient. El ştie cel mai bine că un concert de Ceaikovski sau de Brahms nu se cântă mereu la fel. Accentele, nuanţele, subtilităţi care unui auz rudimentar îi scapă, în cazul lui sunt puse minunat în valoare şi, cum spuneam, capătă viaţă. Marii pianişti, de la Artur Rubinstein până la Sviatoslav Richter şi, în curtea noastră, Radu Lupu, au graţia de-a cânta cumva deasupra notelor, de-a pluti inefabil într-un univers al esenţelor pe care ei îl fac perceptibil auzului nostru şi în felul acesta ni-l şi educă. Dan Grigore aparţine acestei familii înalte şi tot ceea ce face el slujeşte un ideal suprem, acela al muzicii care înseamnă mai mult decât sunet şi datorită căreia sferele celeste sunt făcute să se rotească. Un instrumentist mediocru nu ar înţelege niciodată ce înseamnă aşa ceva. În cazul lui muzica se opreşte sub cupola ateneului sau a filamornicii şi nu trece mai departe. În cazul unui artist important, dotat cu o puternică personalitate, muzica pe care el o face sensibilă părăseşte încăperea şi se întoarce la sursa ei primordială, aceea din cer. Dan Grigore ştie acest lucru şi de aceea, conform unei înţelepciuni a celor antici, muzica sa se integrează în structuri cosmice pe care tot ea reuşeşte să le guverneze. Indiferent ce ar interpreta el, de la Mozart la un contemporan, oficiază un sacerdoţiu fiindcă are conştiinţa gravităţii misiunii sale. Muzica nu este simplă delectare ori desfătare. Muzica slujită la un nivel înalt susţine armonia universului şi prin aceasta îşi pune în evidenţă maxima utilitate. Acesta este un crez căruia artistul de care vorbim i s-a supus întotdeauna şi prin aceasta a dovedit că este un gânditor şi un om de credinţă. De altminteri, nimic din ce e frumos nu ar avea consistenţă şi durată dacă nu s-ar întemeia pe credinţa slujitorilor săi. Dan Grigore este un asemenea slujitor şi nu se infatuează aidoma unor colegi mai tineri care-şi închipuie că prin talentul lor interpretativ au tot universul la picioare. Nu este deloc aşa. Artistul se află la poalele unui munte enorm pe care nu poate decât să-l contemple şi să-l parcurgă prin devoţiune. Dan Grigore este un devotat în acest sens şi de aceea, de fiecare dată când eu bunăoară am ocazia să urmăresc un concert de-al lui, fac aceasta cu un sentiment al religiozităţii solidare, punând auzul meu în folosul marelui ideal al sunetelor. (Dan Stanca)