De ce citim romane japoneze?

Japonia este un univers fascinant pe toate palierele. Lucrul acesta este valabil şi în cazul literaturii care a pătruns de mult pe piaţa românească, dar despre care acum am zice că se află la apogeu. Autori ca Yukio Mishima şi Yasunari Kawabata erau cunoscuţi la noi dinainte de 1989, dar de douăzeci de ani încoace am descoperit că fenomenul literar nipon este mult mai complex decât eticheta a două nume.

De ce citim romane japoneze? Întrebarea din titlu nu este gratuită. Mulţi cititori chestionaţi au recunoscut că şi-au îndreptat atenţia spre Japonia întrucât literatura care vine de aici reuşeşte să se debaraseze de obsesia carnalităţii din literatura europeană. Noi, europenii, faţă de japonezi, suntem pătimaşi, greoi, chiar grosolani. Spre deosebire de graţia niponă, caligrafia europeană se împotmoleşte în pasta pe care o secretă. Datorită Editurii Humanitas Fiction piaţa noastră de carte a fost cucerită de romane inedite ale scriitorilor japonezi deja menţionaţi. Mishima şi Kawabata nu au mai apărut doar cu "Tumultul valurilor" şi "Stol de păsări albe", ci şi cu alte producţii fascinante prin arta miniaturii şi meticulozitatea desenului. Una din cărţile de mare interes este "Zăpadă de primăvară" a lui Mishima. Este un roman copleşitor prin tristeţe, dar care evită sentimentalismul. Dragostea disperată a unui tânăr de la începutul secolului XX din vremea războiului ruso-japonez pentru o aristocrată are puritatea tragismului care se înalţă la cer. Lacrimile s-au zvântat şi s-au transformat în hieroglife de porţelan. Cine pătrunde în universul unei asemenea cărţi poate trăi ceea ce vechii greci numeau catharsis. "Zăpadă de primăvară" face parte din tetralogia "Marea fertilităţii" din care au apărut "Cai în galop", "Templul zorilor", urmând să apară "Înger decăzut". Meritul revine traducătoarei remarcabile Angela Hondru, un fel de Antoaneta Ralian pentru literatura japoneză. Şi totuşi, Japonia nu ne-a sedus doar prin asemenea producţii eterate, nefireşti pentru europeanul păstos. Cam de la sfârşitul anilor â90, piaţa noastră de carte a mai fost cucerită de un autor nipon, situat cumva la antipodul maeştrilor clasici. Este o voce puternică a modernizării, care se rupe din tradiţia samurailor şi a nobleţei imaculate şi plonjează într-o Japonie policromă, activă, surprinzătoare. Autorul de care vorbim este Haruki Murakami, căruia Editura Polirom i-a creat serie de autor şi a adus cititorilor români cam tot ce a scris japonezul de 62 de ani acum, bun cunoscător al literaturii engleze şi americane. El prelucrează fantasticul după reţete europene, dar şi cu instinctul orientalului pentru care cosmosul e încă sacru. "În căutarea oii fantastice", "Kafka pe malul mării", "Cronica păsării arc", "La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor" sunt romane plasate între enigmă şi mister, ca un balans între artele tradiţionale şi spaimele generate de absurdul de fiecare zi. Tot în anii aceştia i-am cunoscut şi pe Kenzaburo Oe, premiul Nobel în 1994 pentru romanul "O experienţă personală", dar şi pe Kazuo Ishiguro, faimos pentru romanele "Un artist al lumii trecătoare" şi "Rămăşiţele zilei", ecranizat cu Emma Thompson şi Anthony Hopkins. Deşi şi-a păstrat numele, Ishiguro este puternic europenizat şi se simte aproape desprins de tradiţia ţării sale. Este cel mai tânăr dintre cei menţionaţi şi prin detaşarea sa poate simboliza un destin. Nu mai vorbesc aici de Shuzaku Endo ("Tăcere"), J. Tanizaki ("Jurnalul unui bătrân nebun") şi, evident, de neuitatul Kobo Abe ("Femeia nisipurilor, Chip ars"). (Dan Stanca)