De la muzica sacră la manele

Prin muzică sacră înţelegem de obicei muzica psaltică bizantină, o muzică menită să-l înalţe pe om, şi nu să-l răscolească. Istoria muzicii poate fi văzută şi ca istoria decăderii noastre, de sus, din cupola tradiţiei, şi până jos, în mahalaua cotidiană.

Apropierea sărbătorilor nu au stimulat doar orizontul vizual, ci şi cel auditiv. Domnul se exprimă în egală măsură prin desen, culoare şi sunet. Mantrele şi yantrele, ca să facem referire la o altă tradiţie decât cea creştină, pun în evidenţă tocmai complementaritatea dintre vizual şi auditiv. O lume surdomută nu poate să participe la sărbătoarea creaţiei. Este o lume infirmă, a cărei infirmitate fiziologică exprimă şi una spirituală. De asemenea, o lume oarbă e condamnată să trăiască în beznă. Nu ştiu cum este lumea în care trăim. Care infirmitate o caracterizează în primul şi în primul rând? Tocmai de aceea, prin ceea ce facem avem datoria să contribuim la însănătoşirea lumii, şi nu să-i accentuăm gradul de îmbolnăvire. Muzica joacă într-o asemenea operaţie un rol-cheie. Când sunt abătut, fug bunăoară de muzica romantică, ale cărei efecte pot să adâncească starea de depresie, nu aleg nici ritmuri alerte, ci caut refugiu la un cor bărbătesc, puternic, care interpretează muzică psaltică, "de cap" cum se mai spune, muzică deasupra vremurilor muribunde. Tot la fel caut salvarea şi într-un cântec gregorian. Monodia faţă de polifonie are acest avantaj de-a nu-l răscoli pe om, de-a nu-l sentimentaliza, de-a obţine de la el o duioşie în sens metafizic, şi nu în sens sentimental. Am înţeles aceste lucruri din tinereţe, când am citit mica filosofie a muzicii a lui George Bălan. Muzica, în primul rând cea europeană, a suferit de-a lungul timpului un grav proces de deteriorare. Ce erau odinioară sunetele care aparţineau mişcării sferelor, şi ce sunt acum, dizarmonice, cacofonice, agresive! Spunând aceasta, nu dăm curs lamentaţiilor, ci constatăm obiectiv un fenomen care de altminteri nici nu poate fi ignorat. Cu alte cuvinte, spune-mi ce muzică asculţi ca să-ţi spun cine eşti! Identitatea omului este dată şi de universul muzical la care aderă. Evident, sunt şi oameni complet afoni, care toată viaţa nu ascultă o frântură muzicală. Dar dintr-un anumit punct de vedere aceştia nu mi se par periculoşi. Sunt fiinţele nesărate, care nu pot nici pentru câteva clipe să guste bucuria vieţii. Pericolul vine dinspre aceia care fac din zgomot şi dizarmonie un mod de-a fi, cei care parcă de la o zi la alta devin tot mai numeroşi. Statisticile arată că faţă de acum zece ani numărul celor care ascultă manele a crescut simţitor. Ceea ce pe la mijlocul anilor â90 era o simplă curiozitate şi se confunda cu muzica de petrecere, în timp a devenit un fenomen sociologic, care depăşeşte sfera muzicală şi ajunge să afecteze comportamentul unor segmente tot mai largi ale populaţiei. Concertul preclasic era odinioară o muzică de salon pentru desfătarea şi educarea oamenilor. Prin simetrie inversă, maneaua este acum o muzică de mahala.

Viaţa de cartier

Cuvântul mahala rejectat de mulţi are însă o origine precisă şi deloc dezonorantă. Ce înseamnă în turceşte? Cartier. După cum maidan înseamnă piaţă. Cotropitorii au lăsat în limba noastră termeni al căror sens nu ne place deloc. Despre rusă ce să mai vorbim! Munca e trudă (trud), ştiinţa e năucă (nauka), iar poporul nărod (narod). Dar revenind, e limpede că maneaua ca muzică de mahala e de fapt muzica de cartier, plăcută tocmai de aceia care nu mai vin în centru, nu mai vor să iasă din cvartalul unde locuiesc, nu frecventează sălile de spectacol. Poate nu se mai duc nici la biserică. Am cunoscut de curând persoane care stau fie în Berceni, fie în Pantelimon sau în Balta Albă, şi care cu seninătate recunosc că nu au mai fost în centru de nu ştiu când. Când le-am spus că în faţa Palatului a fost refăcută statuia ecvestră a lui Carol I, au ridicat din umeri, habar nu aveau. Persoanele acestea nu sunt neapărat iubitoare de manele, dar nici nu le consideră o agresiune la adresa fiinţei noastre. E ciudat că lumea postcomunistă pentru români a căpătat o asemenea trăsătură. Despre manelizarea României s-a scris de multe ori, nu sunt primul care folosesc sintagma, dar dacă după 20 de ani ar fi să punem degetul pe rană, asta descoperim. Nu mall-ul ne caracterizează, ci maneaua. Mall-ul e cosmopolit, maneaua de acum însă, cu o origine tulbure, s-a autohtonizat formidabil. Dar cum arătam mai sus, ea stă exact la capătul opus al axei care pleacă de undeva de sus, din cupola tradiţiei. Nimic mai antinomic aşadar decât muzica psaltică şi manele! Cine are o minimă cultură muzicală simte ameţitorul abis între cei doi poli. Avem, slavă Domnului, festivaluri de muzică bună, ţara e vizitată de trupe de elită, ne bucurăm de orchestre şi solişti de primă mână, dar dincolo de fastul acesta se configurează o adâncime care bolboroseşte neîncetat şi care tot neîncetat urcă spre suprafaţă. Mulţi spun că nu mai recunosc Bucureştiul vechi. Şi nu e vorba doar de demolările ceauşiste. Fostul Bulevard 6 Martie, Gheorghiu Dej, actual Elisabeta, este acum o ruină. Vitrine sparte, afişe murdare, pereţi jupuiţi, tarabe indecente, cartierele, cu pădurile lor de blocuri, au ajuns de preferat unei asemenea privelişti. Dar aceasta ce înseamnă? Nu tocmai faptul că am pierdul centrul? Şi asta ce mai înseamnă?