Dezbatere despre poezie şi sacru la Bistriţa

„Poezie şi sacru“ a fost tema dezbătută de scriitorii, criticii literari şi traducătorii prezenţi în zilele de 5 şi 6 noiembrie la Colocviile „George Coşbuc“ desfăşurate la Bistriţa. Evenimentul a fost organizat de Biblioteca judeţeană, ce poartă numele celui care a scris „Nunta Zamfirei“, în colaborare cu Inspectoratul Şcolar Judeţean şi Consiliul Judeţean din Bistriţa-Năsăud.

Moderatorul dezbaterilor a fost Ioan Pintea, scriitor bine-cunoscut, autor a mai multe cărţi, dar şi preot.  Vom spicui în continuare idei din expuneri.

Sorin Mărculescu: „Pentru că sunt şi traducător, vreau să mărturisesc un gând de recunoştinţă pentru George Coşbuc, care a fost genial ca traducător. Este emoţionant cum un text atât de dificil şi de amplu cum este «Divina Comedie» a lui Dante a avut parte de aproape zece versiuni în limba română. Mie mi se pare, totuşi, că traducerea lui Coşbuc nu a putut fi depăşită. Nu din raţiuni filologice de amănunt, pentru că oricând se poate îmbunătăţi, dar ca suflu. Un suflu de o autenticitate dantescă, care este greu de egalat, interesant şi pentru faptul că el a început această traducere ştiind precar italiana, a tradus-o din germană, iar italiana a învăţat-o pe parcursul traducerii, şi a ajuns (din păcate, fără să-şi spună ultimul cuvânt la versiunea Paradisului) să facă un aparat de note foarte bogat, realizând ceea ce italienii cultivă şi astăzi cu fervoare, acea lectura Dantis, care menţine vie memoria acestui imens poet, la care se pun de fapt nişte probleme tulburătoare şi care au dat de gândit tuturor poeţilor de după el. Într-un fel, pentru că, potrivit lui T.S. Elliot, literatura lucrează şi retroactiv şi schimbă imaginea poeţilor predecesori, şi Dante lucrează asupra poeţilor anteriori lui. Un poet implicat religios, care a luat parte la toate luptele, nu puţine, pe care le-a cunoscut Biserica catolică, un poet care s-a implicat şi politic, şi civic, fiind probabil, după Ovidiu, cel mai cunoscut poet în exil. Influenţa lui asupra poeţilor anteriori şi asupra poeziei mondiale este covârşitoare şi de aceea îmi place să subliniez aportul extraordinar al lui Coşbuc, pe care eu, ca traducător, având deseori ocazia sau obligaţia de a cita din opera lui Dante şi având la dispoziţie câteva traduceri integrale şi pline de merit din «Divina Comedie», îl prefer întotdeauna. Aceasta, cu toate că  am de trecut peste o anumită rugozitate lingvistică, dar prefer versiunea lui George Coşbuc, care păstrează această asprime a limbii italiene, limbă care abia în duecento şi trecento a luat forme definitive“. Sorin Mărculescu s-a mai referit şi la poemul „Christul lui Velasquez“ de Miguel de Unamuno, pe care l-a tradus recent.

Poeta Liliana Ursu, plecând de la spusele părintelui Dumitru Stăniloae, „Dumnezeu este atât de mare, că numai poezia poate să-l cuprindă“, a argumentat că de aici ar putea pleca un eventual răspuns la întrebarea „Ce este poezia?“. „Numai în poezie ne îmbrăţişăm sufletul, numai aşa ne cuprindem aproapele, prin cuvintele care odihnesc frumos într-o poezie“, a mai spus poeta, care a făcut apoi o trecere în revistă a marilor poeţi mistici ai lumii şi ai literaturii noastre.

Emanuela Ilie, cunoscut critic literar şi profesor universitar la Iaşi, a vorbit cu multă convingere despre clişeele, tematica, dar şi capcanele ce pot apărea din clasificările temei. „Ce înseamnă a fi poet religios astăzi, când tindem cu toţii să privim poezia aceasta prin intermediul unei pletore de clişee? S-ar putea să ne fie foarte greu să acceptăm că cei mai autentici în această relaţie cu divinul s-ar putea să fie poeţii care nu au ales via crucii sau via religiosa, ci mai precis via negationis. Adică marii noştri «eretici», cum a fost Tudor Arghezi, care a putut să scrie nişte texte absolut tulburătoare. În acelaşi context îmi permit să-l citez pe Argezi dintr-un text publicistic: «Numai Iisus şi poetul au fost răbdaţi să calce pe mare». (…) Creatorii autentici de lirică religioasă pot fi numiţi pe degete. (…) Toţi creatorii de poezie de calitate deţin şi valorizează acest sentiment al «stării de dependenţă» faţă de starea de creatură de care vorbea Rudol Otto“, a subliniat Emanuela Ilie.

În expunerea sa, poetul Florin Caragiu a evidenţiat faptul că „sacrul este tot ceea ce este creaţia lui Dumnezeu în taina Sa (…) Creştinismul oferă eliberarea proiecţiei stărilor sufleteşti şi pune un început artei, nu o îngrădeşte“. 

Andrei Moldovan a scos în evidenţă aspecte ale sacrului în poezia lui George Coşbuc, spunând, printre altele:  „Sacrul este o mare şansă pentru artă şi literatură, atât de mare pe cât este şi primejdia. Un text literar se poate redimensiona foarte uşor prin relaţia aceasta cu sacrul“.

Cornel Cotuţiu a ţinut să aducă în atenţie preocupările publicistice ale lui George Coşbuc, care „a fost enorm de preocupat de sacru şi de mitologie“. 

Criticul literar Daniela-Maria Pănăzan, autoarea cărţii „Poezia religioasă românească - O istorie comentată“, a vorbit despre multitudinea de subteme ale marii teme a poeziei creştine şi a trecut în revistă autori valoroşi care scriu în acest fel. 

Poeta Daniela Şontică s-a referit la termenii „sacru“ şi „poezie“ ca la termeni „care se contopesc atât de mult, încât n-aş putea să spun că există poezie fără Dumnezeu, că poezia curge din Dumnezeu şi de aici ea vine înspre noi, oamenii. Şi ce lucru extraordinar că avem un Dumnezeu de-a dreptul poetic! Cel mai bine vedem acest lucru din felul în care Dumnezeu a comunicat cu omul de-a lungul istoriei consemnate biblic“.

Scriitorul Olimpiu Nuşfelean a spus: „Tema este foarte generoasă, dar şi agonizantă. Uneori avem impresia că am rezolvat-o şi alteori ajungem într-o confuzie, conceptele agonizează când încercăm să le adaptăm la o asemenea temă. Dumnezeu a făcut lumea prin Cuvânt, iar poetul are acelaşi orgoliu, că el creează lume prin intermediul cuvântului. Poetul pregăteşte fiinţa prin cuvânt, o armonizează, scriind o poezie cu miză estetică bună, dar, în acelaşi timp, el este şi un revoltat. Poezia sacră este a căutării şi a sacrificiului, a căutării drumului spre divinitate“.

Traducătoarea Viorica Nişcov s-a referit la publicistica lui Coşbuc, la preocuparea lui de a explica basmele, superstiţiile şi elementele folclorice, fiind în acord cu teoriile vremii sale. „Este impresionant să vezi că există la el o dorinţă de unitate, o încercare permanentă de a găsi explicaţii la unele fenomene ce nu pot fi explicate…“

Din cuvântul lui Mircea Daroşi reţinem: „Avem foarte mulţi poeţi care scriu poezie de acest gen şi aş putea spune că şi Năsăudul a dat oameni de seamă, care şi-au intitulat opera ca având caracter religios“.

Lucrările colocviilor au fost încheiate cu expunerea poetului Adrian Popescu: „Poezia religioasă ar fi un sacru instituţionalizat, iar în cazul nostru vorbim despre o poezie hristocentrică, care îl are în centru pe Dumnezeu Cel întrupat. Poezia creştină presupune crezul ca axă structurantă şi dialogul cu divinitatea pe baza crezului. Dumnezeu ne dă întâlnire în locul în care ne aşteptăm cel mai puţin. Poezia este o căutare. Aşa cum de mântuire nu suntem siguri până în ultima clipă, nici de poezie nu suntem siguri că am găsit-o până în ultima clipă“.

Lucrări binecuvântate