„Doar Dumnezeu este măsura înţelepciunii“

Festivalul „Caragiale“, care se desfăşoară în Bucureşti în această perioadă, oferă şansa reîntâlnirii cu unii dintre actorii pe care publicul românesc îi iubeşte foarte tare. De curând, piesa „Interpretul“, care a avut reprezentaţia în Centrul Vechi, în acest iulie prea puţin fierbinte, a adus-o în faţa spectatorilor pe actriţa Anca Sigartău.

Simţi în fiecare cuvânt al ei sensibilitatea. Sunt oameni care ne cuceresc de la primul cuvânt, pentru că există ceva special în felul lor de a fi. Un astfel de om este Anca Sigartău, o prezenţă pe care nu o poţi trece cu vederea. S-a născut la Bucureşti, tatăl fiind ardelean de pe lângă Bistriţa şi mama moldoveancă de la graniţa cu ruşii, lângă Prut. „Tata, fost refugiat, a venit în Bucureşti când era foarte mic, mama era fată de preot. Am crescut într-o familie organizată, mama şi tata s-au iubit foarte mult, s-au respectat, nu i-am văzut certându-se, au avut marea înţelepciune de a-şi rezolva problemele departe de ochii mei, pentru că probleme există întotdeauna într-o căsnicie, dar eu nu am ştiut de ele. Au fost profesori amândoi, mama de fizică, tata de istorie. Amintirile care-mi vin în minte când mă gândesc la copilărie sunt lecţiile de pian şi lectură, studiul care era chinuitor de multe ori, dorindu-mi în permanenţă să fiu şi eu ca şi ceilalţi“, povesteşte Anca Sigartău.

Anca Sigartău este convinsă că tot ceea ce numim credinţă este un dar. „Credinţa este modul prin care Dumnezeu îmi spune că suntem rude. Este o legătură între două puncte luminoase, este căldura mâinii lui Dumnezeu care nu îmi dă drumul să cad în prăpastia ce se numeşte singurătate, greşeală, renunţare, deznădejde. Sunt vremuri în care adesea oamenii se simt dezrădăcinaţi, nu-şi găsesc locul. Dar nu cred că toleranţa este măsura înţelepciunii. Nu. Doar Dumnezeu este măsura înţelepciunii. Toleranţa este o unealtă de şlefuire personală. Ai senzaţia că şlefuieşte lumea din jurul tău, dar de fapt ea şlefuieşte o lume înăuntrul tău. Nu ştiu dacă se mai păstrează obiceiul de a merge la biserică duminica, poate nu cu intensitatea timpurilor de altădată, dar pământul acesta românesc (ca de fapt tot pământul) are o anumită amprentă. Frica de Dumnezeu este în pământul acesta sfinţit de această amprentă, pământ pe care călcăm, care ne hrăneşte şi care ne odihneşte. Nu cred că ne naştem întâmplător într-un loc. Suntem ca un fel de îngeri păzitori ai locului... Ştiu că-i greu, eu însămi am plecat pentru un timp din România, şi am fost un om care s-a integrat în noua societate, problema este alta... Cui las pământul asta? Cine-l mai păzeşte? Americanii obişnuiesc să spună «God bless America». Îşi binecuvântează ţara... Pentru asta ne-am născut şi noi pe pământul asta... gardieni ai binecuvântărilor (doar că mai uităm...)“, spune actriţa.

O mamă, un om, o femeie, o actriţă admirată de multă vreme pentru tăria, candoarea şi simplitatea cu care respiră aici, pe pământ, Anca Sigartău nu regretă nimic. S-a bucurat de fiecare clipă şi a mulţumit pentru fiecare lecţie primită.

„Doamne, Te iubesc!“ este cea mai frumoasă rugăciune pe care Anca Sigartău o rosteşte când sufletul o îndeamnă. „Când mă supăram, mama spunea: «Lasă în plata Domnului». Mi se pare cel mai înţelept sfat. Sigur, dacă vorbim de copii, depinde de copil, de conjunctură, dar a existat ceva general valabil. Ca să conduci o maşină trebuie să ştii o grămadă de legi de circulaţie... ca să trăieşti cum trebuie, Dumnezeu a lăsat 10. Nu e formidabil?“, conchide Anca Sigartău, iar noi îi dăm dreptate. (Loreta Popa)