Eminescu şi Veronica Micle

Acum 12 ani apărea la Polirom un volum a cărui apariţie a fost repede socotită un eveniment editorial. Era vorba de scrisorile inedite de dragoste dintre Eminescu şi Veronica Micle, de a căror existenţă puţini ştiau. Christina Zarifopol Illias, tocmai din Bloomington, SUA, s-a ocupat de această editare, punând la dispoziţia celor de la Iaşi o comoară nepreţuită. Am avut astfel prilejul să-l vedem pe Eminescu, „coeur mis a nu“, ceea ce, de bună seamă, i-a deranjat pe profesorii de literatură anchilozaţi.

Cartea s-a bucurat de mai multe ediţii, dar, după părerea mea, s-ar cuveni o nouă reeditare. Este o carte al cărei interes nu va scădea niciodată. Poetul naţional are nevoie de o asemenea dezgolire pe care tradiţionaliştii pudibonzi o pot socoti indecentă, dar aici avem de-a face cu un om superb, care a lăsat garda jos şi coboară de pe soclul veneraţiei. Niciodată Mihai Eminescu nu a fost mai fără apărare şi e bine că apare într-o asemenea ipostază. Din acest motiv, cartea are o valoare cu mult peste standardele obişnuite ale preţuirii. Este aproape incredibil să-l vedem pe Eminescu într-o asemenea calitate de îndrăgostit timid, care ar face orice pentru a nu pierde graţiile celei pe care o iubeşte. În mod sigur, pe vremea lui Ceauşescu sau a lui Dej, aşa ceva nu putea să iasă pe piaţă. Cenzura draconică ar fi sancţionat o asemenea îndrăzneală. În opinia lor, imaginea poetului naţional ar fi fost grav lezată. Cum vă permiteţi, derbedeilor, să maculaţi chipul marelui Eminescu? Aşa ar fi răcnit cerberii. Nimic mai fals şi mai caraghios! Eminescu este poet fiindcă a fost întâi şi întâi om. Dacă nu era om, nu era nici poet. Poezia lui situată la înălţimi cosmice s-a alimentat tocmai dintr-o durere pur omenească pe care i-a pricinuit-o femeia iubită.

Volumul de corespondenţă dintre cei doi abundă în diminutive şi intimităţi, dar, din fericire, nu conţine nimic vulgar. Sunt cuvintele pe care şi le spun oamenii care se iubesc, ştiind că sunt numai ei doi, fără să se teamă că altcineva ar putea să-şi aplece auzul asupra alcovului lor. Dar istoria literară nu cruţă. Şi e bine că procedează aşa. Eminescu, dar şi alt poet, prin calitatea sa de persoană publică, a făcut din declaraţiile sale de iubire un mare eveniment sărbătorit acum de noi, posteritatea lui jalnică. Cuţa, Nica, Moţi şi alte apelative de acest fel sunt puse pe hârtie de poet fără nici o jenă. Tot aşa a procedat mai târziu şi Leonid Dimov ale cărui epistole erotice au fost publicate. Ca să nu mai spunem de Cioran al cărui amor târziu faţă de o nemţoaică brunetă i-a prilejuit marelui filosof cinic prilejuri de amarnică sinceritate! Dar Blaga, care s-a îndrăgostit de Domniţa Gherghinescu Vanea, ce a scris?

Volumul Eminescu - Veronica Micle, cum am spus, se cere reeditat întrucât îl umanizează nespus pe marele poet şi-l eliberează din Panteonul oficial. Doar sculptorul Vasile Gorduz, prin viziunea sa asupra poetului, a realizat acelaşi gest de umanizare spre sanctificare. Nu am fost de acord cu ceea ce în urmă cu ani a reprezentat un fel de minimalizare a lui Eminescu - vă amintiţi de numărul din „Dilema“, dedicat acestei teme -, dar resping orice tentativă de mumificare a celui care până la urmă este garanţia vieţii noastre. Volumul „Dulcea mea Doamnă, Eminul meu iubit“ vibrează în suflete adevărate, şi nu în creiere plictisite. Adolescenţii din prezent se pot amuza că marele poet vorbeşte ca ei, dar poate vor înţelege că iubirea este o licoare din care beau toţi. Şi zeii, şi netrebnicii. Aceasta este legea care ne uneşte şi păstrează consistenţa ţesutului uman.