La Biblioteca Academiei Române a avut loc, zilele acestea, lansarea ultimei ediții în limba română a volumului „Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune”, coordonat de istoricul francez
22 Noi, 2024
Eugen Simion, criticul apolinic
Celor foarte tineri numele lui Eugen Simion nu le spune poate foarte mult. Dar noi, cei din generaţia '80, am crescut sub înrâurirea sa şi depindeam vital de un sfat sau de o recomandare din partea lui. Anul acesta criticul, academicianul şi profesorul universitar va împlini 80 de ani. Este o vârstă apolinică, goetheană, aşa cum toată viaţa lui a fost un drum lin ascendent spre lumină.
Eugen Simion a impresionat întotdeauna prin umanitatea demersului său critic. Nu a vrut să fie un „rău“ şi a crezut mereu în acea critică în măsură să construiască, să edifice, să întremeze, nu să demoleze. Când a făcut critică de întâmpinare aceasta s-a formulat calm şi chibzuit, ocolind excesele într-un sens sau în altul.
Nici laudele exagerate nu sunt bune, dar nici privirea severă care-l ucide pe debutant. Eugen Simion nu a făcut parte din categoria mărinimoşilor, dar a ştiut să dozeze mereu aprecierile pentru a-i arăta celui care venea spre el că drumul nu i se poate închide de la prima pagină scrisă şi deci poate să continue într-o direcţie al cărei capăt doar Cel de Sus îl ştie. Eu am lucrat cu Eugen Simion la un doctorat nefinalizat şi am remarcat încă de atunci fineţea sa.
Discutam despre eseul interbelic, iar el încerca să tempereze elanurile mele reducţioniste. Eseul interbelic nu a reprezentat doar universul lui Eliade, Cioran şi Noica, ci a cuprins alte multe voci, unele pronunţat de stânga, dar nu mai puţin interesante. După '89 mai toţi eram fascinaţi de generaţia 27, uitând că literatura noastră interbelică a fost polifonică şi nuanţată. Eugen Simion avea privirea unui vultur care distingea fiecare spasm în forfota de la şes.
N-a crezut în profeţii nihiliste
De numele lui se leagă două cărţi fundamentale ale culturii noastre postbelice: „Întoarcerea autorului“ şi „Timpul trăirii, timpul mărturisirii“. Aici maestrul face dovada eleganţei şi complexităţii sale. Într-o vreme când Occidentul, intoxicat barthesian, vorbea numai de moartea autorului, Eugen Simion propunea exact un curent invers. Autorul nu a murit niciodată. Dacă într-o carte nu mai desluşim vocea celui care a scris-o aceea nu mai e carte. Autorul este prezent oriunde şi oricând fiindcă în cele din urmă demersul creativ presupune lirism şi cine nu e în ultimă instanţă liric şi mărturisitor nu e scriitor. De aceea autorul se întoarce mereu asupra cititorului pentru a-i îndepărta de pe ochi solzii unor prejudecăţi. Cartea lui Eugen Simion, din acest punct de vedere, a fost salutară pentru limpezirea unei generaţii.
Cealaltă pe care am amintit-o, „Timpul trăirii, timpul mărturisirii“, este un fals jurnal parizian, conţinând reflecţii de maximă importanţă privind procesul creator şi spectacolul mare al lumii. La fiecare pas el descoperă sensuri şi semnificaţii arătându-ne că civilizaţia modernă este multiformă, pluristratificată, surprinzătoare, şi nicidecum agonic-crepusculară.
Lui Eugen Simion i-au repugnat întotdeauna atitudinile radicale, fundamentaliste. Nu a crezut în profeţii nihiliste şi-i iubeşte pe aceia care, ca şi el, se agaţă de firul speranţei ca de o rază de soare. De aceea după â89 nu i-a suferit pe cei care cereau cu orice chip desfiinţarea trecutului. Ca şi Valeriu Cristea, şi-a exprimat rezerva faţă de o asemenea atitudine ultimativă. Voia să rămână apolinic într-o lume în care impulsurile dionisiace făceau ravagii. Voia de fapt să fie apolitic în aceeaşi lume devastată de morbul politicii. Acum, când politica nu ne mai interesează, atitudinea sa de atunci ne apare în justa ei lumină. Literatura nu este a zilei, ci a eternităţii.
Măsura ei este nemăsurabilul, atemporalul. Eugen Simion vede valorile într-o perspectivă amplu deschisă şi exaltantă. Firea sa cumpănită a învins mereu întunericul. (Dan Stanca)
