Filmele din anii '70 au trecut proba timpului

Sergiu Nicolaescu este un cineast pe care publicul larg îl stimează şi îl îndrăgeşte. Octogenar, producţiile lui sunt permanent reluate de diverse televiziuni la ore de maximă audienţă. Am revăzut filmele sale istorice celebre "Dacii", "Mihai Viteazul", poate tot ce a făcut el mai bun, dar în egală măsură am savurat peliculele, cum ar veni spus, "de capă şi spadă". În pofida clişeelor vânturate cu prea multă largheţe, acestea sunt şi acum perfect comestibile. Am în minte producţia-fanion "Cu mâinile curate", vestită pentru replica "un fleac, m-au ciuruit", de care acum râdem, dar care în epocă a exprimat o ţâră de patos. Alături de Ilarion Ciobanu, Ştefan Mihăilescu-Brăila sau, evident, Gheorghe Dinică, Sergiu Nicolaescu interpreta rolul unui poliţist profesionist a cărui conştiinţă nu este încă limpezită, spre deosebire de celălalt om al legii venit de la partid, gata îndoctrinat, şi poate de aceea în final moare, împuşcat de bandele de delincvenţi. Regizorul actor are acolo aerul lui Alain Delon din "A fost cândva hoţ", ceea ce-l prinde foarte bine. După atâţia ani probabil că se revede cu plăcere în calitate de june prim care apără legea în Bucureştiul de după război.

Filme din anii '70, burduşite cu locuri comune, totuşi nu ne indispun, nu ne plictisesc, sunt de o mie de ori preferabile peliculelor de acţiune hollywoodiene, din ce în ce mai indigeste, mai greoaie, mai stridente. Sondaje recente au arătat că între un film românesc şi ceva din seria "Terminator", publicul nostru, nu fiindcă ar fi neapărat patriot, alege producţiile autohtone. Ceea ce, după părerea mea şi nu numai, este foarte bine. Din acest punct de vedere, filmul românesc a câştigat lupta cu neîndurătorul timp. Sergiu Nicolaescu rămâne un longeviv autentic şi-şi păstrează drumul sigur de la care nu se abate. Face un film dinamic, fără a recurge la efecte speciale, servindu-se de o reţetă, e drept rudimentară, dar cu succes de public.