Filonul religios al lui Paul Constantinescu

Se împlineşte la acest sfârşit de an o jumătate de veac de când compozitorul Paul Constantinescu a plecat dintre noi. Nu a trăit mult, doar 64 de ani, dar a lăsat în urma sa o operă la care ne raportăm cu mult interes. Din păcate, lipsa noastră de cultură muzicală ne face deseori să ridicăm din umeri în faţa unor asemenea nume. Impietate! Paul Constantinescu a fost un maestru al sunetelor şi descinde până la urmă din spiţa lui George Enescu.

A creat mult şi nu s-a lăsat deloc pe tânjală. Pentru el domeniul nevăzut al muzicii era mijlocul cel mai sigur de expresie a unor stări sufleteşti şi intelectuale care altfel, în culori sau cuvinte, ar fi avut un alt destin al receptării. Paul Constantinescu a scris concerte pentru pian şi orchestră, pentru cvartet şi cvintet, dar marea lui realizare sunt oratoriile de Crăciun şi de Paşti prin care a demonstrat că muzica cu filon religios nu este doar monodică şi psaltică, ci poate să recupereze din polifonie tot ce este mai bun. Aceasta a şi făcut. Am ascultat oratoriul lui dedicat Naşterii Domnului cu mulţi ani în urmă şi am fost captat de o anume subtilitate a sonorităţii, care m-a pus pe gânduri. Nu aveam de-a face cu o desfătare în sensul comun al cuvântului. Fiinţa mea cerebrală era puternic solicitată aşa cum întotdeauna în faţa muzicii contemporane care indiscutabil îl are ca părinte pe Bella Bartok trăim un fior intelectual rece, dar electrizant şi care nu se compară cu ceea ce simţim  când audiem un Bach, Mozart sau, vai, chiar Beethoven. Paul Constantinescu a avut un  destin special în sensul în care a imprimat creaţiei noastre muzicale o cerebralitate de foarte bună calitate. Sonurile sale par că strâng tot universul sub o calotă glacială ale cărei irizaţii şi vibraţii fac din auzul nostru un fel de pâlnie prin care putem să percepem o geneză universală. Graţie lui am înţeles că muzica străbătută de un filon religios nu trebuie neapărat să fie sentimentală. Dimpotrivă. Sentimentalitatea îi face rău, îi dăunează, creează un handicap. Muzica de o asemenea factură se adresează sensibilităţii noastre ascunse, şi nu vizibile. Dacă abandonăm provocarea benefică a unor asemenea audiţii înseamnă că degeaba am fost înzestraţi cu auz. Paul Constatinescu, în tot ce a făcut, a avut o singură miză: aceea de-a ne şlefui auzul şi a face din acesta un organ pentru a identifica muzica sferelor. Sferele superioare sunt acelea care se rotesc şi prin mişcarea lor scot universul dintr-o determinare strictă. Ce nu e static este viu, desţelenit, chiar înaripat. Muzica are această calitate de-a ne ajuta să ne depăşim condiţia în sensul în care nu mai suntem tentaţi să găsim corespondenţe uneori vulgare dintre opera ca atare şi realitatea pe care, chipurile, aceasta ar oglindi-o. Sunetele fiind invizibile rup orice comună măsură între realitatea înconjurătoare şi operă. Opera lui Paul Constantinescu nu are subordonare decât în cer, căruia în mare măsură i s-a consacrat, şi pierde legătura cu pământescul pitoresc. Dacă la George Enescu, ca să nu mai vorbim de Ciprian Porumbescu, de multe ori desluşim accente ale melosului folcloric, acestea sunt ca şi inexistente la Paul Constantinescu. El în creaţia muzicală contemporană a făcut saltul spre sonoritatea pură în ale cărei pulsaţii recunoaştem marea chemare a Nevăzutului. Atras de muzica bizantină, a aprofundat-o şi a făcut aproape din fiecare piesă compusă un mijloc de elogiere a virtuţilor ce încununează lumea răsăriteană. Probabil acesta este meritul lui principal. A fost un răsăritean autentic, dar cu emancipare occidentală. Mijloacele lui de expresie sunt vaste, dar prin concentrare a obţinut blândeţea şoaptei.