La Biblioteca Academiei Române a avut loc, zilele acestea, lansarea ultimei ediții în limba română a volumului „Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune”, coordonat de istoricul francez
22 Noi, 2024
Florin Niculiu, un pictor al esenţelor
Ar fi împlinit în această vară, pe 10 iulie, 85 de ani, dar a plecat dintre noi la 69 de ani, ducând într-o lume îndepărtată cifrul de nedezlegat al artei sale. Este vorba de maestrul Florin Niculiu, unul dintre cei mai enigmatici pictori ai artei româneşti contemporane. Îl evocăm acum pentru a ne aminti astfel rafinamentul şi bizara sa plutire printre semne şi culori.
La scurtă vreme după trecerea sa, s-a instituit premiul „Florin Niculiu“, decernat acelor artişti tineri care prin fineţe, lipsă de ostentaţie şi originalitate pot să îmbogăţească patrimoniul de valori al artei plastice. Probabil, artistul ar fi fost mândru de această onoare întrucât, ca în cazul oricărui artist adevărat, nu atât propria creaţie contează, cât felul în care aceasta se înscrie într-o tradiţie, descinde din alţi maeştri anteriori şi poate să germineze în ceea ce posteritatea sa aduce. Premiul „Florin Niculiu“ a devenit o pecete de marcă pe care cei laureaţi o poartă cu demnitate.
Când cu mulţi ani în urmă am vizitat o expoziţie semnată de maestru, am avut senzaţia că nu mă mai aflu pe pământ, ci levitez la înălţimea unor esenţe imponderabile. Majoritatea tablourilor lucrate de Florin Niculiu are această caracteristică a desprinderii de teluric şi în general de tot ceea ce este substanţă grea. Criticii de specialitate au spus despre el că este un maestru al fantasticului, ceea ce până la un punct e adevărat. Doar că în cazul lui Florin Niculiu universul nu are calitatea himerică pe care o identificăm bunăoară în creaţia lui Ştefan Câlţia. Nici puritatea desluşită în pânzele lui Horea Paştina, nici amprenta explicit religioasă pe care o regăsim la Paul Gherasim nu-l caracterizează. El nu ar fi putut face parte din grupul „Prolog“, chiar dacă de multe ori este situat între componenţii acestei prestigioase mişcări artistice.
Originalitatea sa este atât de puternică, încât îl singularizează ireversibil. Florin Niculiu, prin arta sa, conturează profilul unui mare singuratic. Avem toată admiraţia pentru demersul său artistic în care influenţele, de oriunde ar veni, sunt atât de inefabil topite, încât recunoaşterea lor devine imposibilă. În lucrări precum „Copaci bătuţi de vânt“, arborii sunt smulşi, aduşi astfel în starea de fericită neatârnare, încât par nişte globuri sau nişte baloane care dintr-o altă dimensiune vin şi ne vizitează. Se poate spune că în cazul artei sale are loc o răsturnare cu substrat spiritual în sensul în care rădăcinile nu mai cresc din pământ, ci coboară din cer. Asemănător, şi casele, deşi bine aşezate în temelia lor, lasă impresia că, graţie unei cromatici delicate, dar persuasive, se ridică de la sol şi, dirijate de curenţi subtili, locuiesc într-un văzduh fără moarte.
Florin Niculiu nu a apăsat niciodată pensula pe suprafaţa pânzei, dorind poate ca el să aibă o simplă iniţiativă şi o altă forţă, din exteriorul său, să-şi facă simţită prezenţa şi să desăvârşească ceea ce el abia a început. Sunt astfel multe lucrări, precum acelea din ciclul „Esenţa grădinii“, în care maestrul doreşte să aibă comportamentul unui meşter medieval, iconografic, care mai mult invocă decât pictează. Rugăciunea este stranie, neconvenţională, dar are capacitatea să desfolieze universul până ajunge la straturi ascunse, străvezii, arcane către marile taine. Nefiind obsedat de „chestiuni“ fundamentale, autorul a reuşit în această direcţie poate mai mult decât alţi autori al căror demers este explicit orientat. Dar aşa se exprimă una dintre surprizele artei punând în mişcare simboluri tocmai acolo unde acestea nu sunt neapărat căutate. Florin Niculiu ne fascinează de aceea prin lipsa lui de efort care-l ajută să poposească uneori în teritorii celor mai mulţi inaccesibile.
