Gellu Naum, mai mult decât poet

Anul acesta, în toamnă, se împlinesc zece ani de la plecarea lui Gellu Naum. A trăit mult şi a avut parte la bătrâneţe de o glorie formidabilă. Universitari pretenţioşi şi poeţi iconoclaşti l-au luat drept stindard, în acest fel sfidând supremaţia "şaizeciştilor" în poezia noastră postbelică, dar fiind şi cuceriţi de expresivitatea unui mare poet.

De Gellu Naum am aflat relativ târziu, aceasta prin anii â70, când ducându-mă la Comana, unde avea o casă de vacanţă un coleg de liceu, Tudor, frate cu unul dintre primii admiratori ai poetului, Dan Stanciu, am văzut în bibliotecă două-trei titluri. Ulterior am aflat că acolo, în comună, se mai retrăgea vara şi poetul. Titlurile mi-au atras atenţia fiindcă erau ilustrate îndrăzneţ şi, încercând să silabisesc câte ceva din ele, m-a frapat originalitatea lor. Anii apoi au trecut şi m-am pomenit după 1989, când a avut loc reîntâlnirea cu lirica lui Gellu Naum. Plecasem însă la drum cu o prejudecată. Ştiam că este cel mai important suprarealist al nostru, dar pe de altă parte nu prea sufeream suprarealismul. Mi se părea că dincolo de exuberanţă ascunde o cacealma sinistră, aşa că toţi suprarealiştii sunt farseuri înnăscuţi. Tocmai de aceea am înţeles mai greu poezia sa. Prejudecata, din păcate, este cucoană mare. Odată ce ne mobilăm mintea cu aşa ceva, nu mai scăpăm. Sau reuşim după lungi eforturi. Laurenţiu Ulici, mi-amintesc, mi-a atras atenţia asupra poetului care deja pe atunci trecuse de 70 de ani. De altminteri, acele vremuri favorizau reevaluările, reconsiderările, contestările, înlocuirea vechilor idoli cu alţii. Destinul lui Gellu Naum

într-un asemenea context a fost fast. Împreună cu Leonid Dimov şi Mircea Ivănescu, a fost urcat pe prima scenă a poeziei, trecând cumva înaintea unor nume din manuale, de care tot învăţasem la vremea respectivă. Înnoirea perspectivei noastre critice era de bun augur, cu condiţia să nu se lase pradă exceselor. Ca întotdeauna, excesele ne fac viaţa grea. Şi de ele ne ferim cu dificultate. Gellu Naum, pot spune, a căpătat o alură care într-un anume fel

i-a făcut şi deservicii, dar până la urmă a ieşit curat din toate campaniile de preaslăvire. Ceea ce este cel mai important.

M-am apropiat de lirica lui din "Sora fântână" sau "Focul negru" cu prudenţă. Nici mai mult, nici mai puţin, citeam cu teamă versurile sale. Mi-era groază că pot să mă pripesc şi să fac judecăţi deplasate. Nici nu puteam să cad într-o admiraţie necondiţionată. Citeam şi reciteam. Aveam senzaţia că mă aflu în faţa unui palimpsest pe care-l tot răzuieşti pentru a ajunge la un alt nivel, un alt strat, mai adânc, şi mai adânc, ca să ţi se dezvăluie arcanele universului. Da, într-un anume fel poezia lui Gelu Naum este un palimpsest. Suprarealiştii, în ce au avut cel mai bun, nu au fost farseuri. Înşiruirea cuvintelor lor nu este chiar aleatorie, ci are ca miză dezvăluirea structurii secrete a lumii. Din acest punct de vedere Gellu Naum a fost mai mult decât poet. Nu mai vorbim doar despre poetul Gellu Naum, ci şi despre omul care face transmutaţii, descoperă filiaţii secrete şi odată cu aceasta a început să ştie câte ceva despre reţeaua de senzaţii şi asocieri pe care se sprijină universul.

Două lumi

Meritul suprarealiştilor pleacă tocmai din convingerea că materia este vie şi că aici urmează să fie găsit noul sens al culturii în viitor. Speculând, se poate spune că mişcarea suprarealistă a jucat la începutul secolului al XX-lea acelaşi rol pe care Renaşterea italiană prin Ficino sau Bruno l-a dovedit în faţa scolasticii rigide. Şi atunci asistam la o înfruntare între două viziuni diferite asupra cosmosului, una care deriva din doctrină, din ceea ce instituise complexul teologico-filosofic, cealaltă se baza pe legăturile secrete între obiecte. Lumea omului nu era întru totul separată de materie, nu aveam de-a face cu două lumi, ceea ce a construit omul şi ceea ce rămâne în afară, străin, barbar şi păgân. Fals! Suprarealismul de aceea poate fi creştin în măsura în care afirmă că Domnul nu a venit să-l mântuiască doar pe om, ci întreaga natură. Dacă numai omul ar fi mântuit, abandonul naturii ar deveni tocmai pentru om un mare pericol. Vizionaţi "Antichristul" lui Lars von Trier şi veţi primi de acolo o lecţie foarte dură despre ce poate face o natură abandonată! Acest lucru într-un anume fel a fost înţeles şi de Gellu Naum. Poate nu a făcut atâta filosofie, dar creaţia sa extrem de surprinzătoare depune mărturie despre ordinea secretă a lumii, la care nici mintea celor mai înzestraţi dintre noi nu are acces.

Evident, am trăit o mare tristeţe în momentul în care, citind volumul îngrijit de Stelian Tănase despre avangarda românească în arhivele Siguranţei, am întâlnit acolo numele lui Gellu Naum, care în anii â30 era comunist cu acte în regulă. O mare decepţie, dar cumva de la sine înţeleasă. Stânga a avut şi o asemenea componentă... suprarealistă. S-a opus prin toate mijloacele şi pe toate căile civilizaţiei burgheze pe care o vedea râncedă, putredă, agonică. Faptul că au fost mari avangardişti care, temerari şi naivi, au sfârşit tocmai între colţii partidului pe care l-au slujit nu mai reprezintă un secret pentru nimeni. Gellu Naum ştia aceasta. În anii comunismului a mai produs şi texte conjuncturale, dar care în ansamblu nu au cum să-l întineze. Curat a ieşit mereu, şi din mâinile celor care l-au denigrat, şi din ale celor care l-au lăudat. Solitar, s-a înălţat deasupra vremurilor ca întotdeauna ipocrite.

@Aşteptăm propunerile dumneavoastră la adresa redacţiei şi la e-mail:

raluca.brodner @ziarullumina.ro