Geniul lui Gorduz

A trecut mai bine de o lună de când primarul Sorin Oprescu a vernisat opera sculptorului Vasile Gorduz "Ofranda lui Traian" pe treptele Muzeului Naţional de Istorie. Din păcate, mulţi nechemaţi au ironizat lucrarea şi, chiar mai mult de atât, s-au instituit în veritabili cenzori pentru a pune la punct pretinsul prost-gust şi pretinsa obscenitate. Atitudinea aceasta, chiar şi într-un climat democratic, ofensează profund adevăratul spirit creator.

Vasile Gorduz a plecat din această lume acum aproape cinci ani, lăsându-ne moştenire o operă uluitoare pe care au elogiat-o critici de artă de anvergura lui Dan Hăulică şi Pavel Şuşară, în faţa căreia confraţi, precum Sorin Dumitrescu, s-au aplecat cu respect, pe care omul cultivat, care are conştiinţa faptului că provine din ţara lui Brâncuşi, nu încetează s-o admire. A fost, fără îndoială, un act de curaj dezvelirea acestei opere într-un oraş în care kitsch-ul stăpâneşte fără limite. Este meritul lui Răzvan Theodorescu de-a fi avut această iniţiativă şi de-a fi reuşit s-o impună. Dar probabil nici domnia sa nu se aştepta la reacţii atât de urâte. Aşadar, nu a fost vorba doar de exprimarea unui punct de vedere contrar, ci de formularea în trombă a unor mojicii. Ce dovedeşte aceasta? Că şi sub acest aspect, al înnobilării spaţiului public, o parte a populaţiei noastre a decăzut mult. Prin ce deranjează de fapt lucrarea lui Gorduz? Deranjează pur şi simplu aşa cum tot ce poartă pecetea harului şi a marii inspiraţii determină solidarizări negative. Şi sculptura abstractă a lui Brâncuşi a deranjat la vremea ei, iar burtăverzimea gorjeană nu a întârziat să-l ia pe artist peste picior. Dar, în cazul de faţă, ironia este cu atât mai amară, cu cât într-o capitală unde, cum am spus, prostul-gust şi neamul prost se află la ordinea zilei, tocmai ceva care poate nelinişti în sensul bun al cuvântului creează reacţii de ostilitate. Cu alte cuvinte, ne apărăm urâţenia împotriva a ceea ce este cu adevărat valoros. Exhibăm pudori ridicole şi ne agăţăm de soluţia convenţiilor debile fără a avea curaj să înţelegem că o autentică viziune artistică incomodează. Ofranda lui Traian nu este o operă indecentă, ci o codificare a misterului care stă la baza formării poporului român. Lupoaica Romei şi balaurul Daciei sunt îngemănate pentru a pune în evidenţă chipul încruntat nocturn al românilor, în contrast cu laşităţile diurne. Traian ţine pe braţe lupoaica, pentru că el, situat la începuturi, vrea să depună mărturie despre adevărata noastră fiinţă. Şi o scoate astfel la iveală înainte de marea obscuritate căreia românii, preţ de veacuri, i-au căzut victimă. Este nud fiindcă într-o asemenea ipostază nu mai are nici un rang şi, ca entitate pură, arată drept coborâtor din cer.

Se ridică, fireşte, chestiunea dacă aşa ceva are totuşi ce căuta într-un spaţiu public sau nu ar fi trebuit să rămână în muzeu. Pe stradă trec fel de fel de oameni, pe când în muzeu intră doar cei interesaţi. Aceasta ar putea fi o obiecţie întemeiată, dar nu e mai puţin adevărat că, supunându-ne întru totul ei, riscăm să decorăm spaţiul public doar cu lucrări convenabile, conformiste şi, până la urmă, nule. Adică ce e mai bine? Să-l menajăm, chipurile, pe omul obişnuit sau dimpotrivă să-l silim să vadă mai presus de propriul orizont? A doua variantă, cred, este necesară. Luată sau nu în bătaie de joc, opera lui Vasile Gorduz străluceşte pe Calea Victoriei şi ne întoarce printr-o retorică virilă spre obârşii. Aceasta fiindcă nu doar cerurile, ci şi originile se cuceresc cu asalt. (Dan Stanca)