Horia Stamatu şi elogiul luminii

Horia Stamatu face parte din categoria acelora care nu au prins anus mirabilis, 1990. Ca şi I.D. Sîrbu, Arsenie Boca şi N. Steinhardt, a trecut la cele veşnice în 1989, înainte de-a vedea cu ochii lui marea schimbare. Din exil, alături de alţi români, s-ar fi minunat de, cum se spunea pe atunci, "explozia mămăligii".

În schimb, a rămas poezia lui, care este atemporală şi nu ar fi fost prin nimic influenţată de schimbarea de paradigmă social-politică. Horia Stamatu a fost un poet şi eseist care a cercetat cele veşnice şi aceasta era hrana lui cea mai gustoasă, nemaiavând nevoie de merindele efemerului. Perioada interbelică l-a angajat de partea acelui curent politic în care el vedea o posibilă regenerare a ţării, dar decepţiile adunându-se una câte una, până la urmă a plecat din ţară şi, ca alţii din generaţia lui, şi-a trăit resemnarea departe, în străinătate. Poezia lui este densă, frenetică şi totuşi transparentă. Eugen Ionescu spunea despre el că este unul dintre cei mai mari poeţi ai neamului său. Nu ştiu dacă este cuprins în manuale. Mă tem că nu i s-a acordat un asemenea loc - nici vreo două rânduri -, iar autorii acestor cărţi de învăţat tineretul îşi dovedesc, ca şi în alte cazuri, crasa incompetenţă. Horia Stamatu l-a anticipat într-un fel pe Daniel Turcea, având simţ epifanic. A trăit între 1912 şi 1989 şi a traversat experienţe dificile, deşi cea mai importantă şi interesantă experienţă este aceea a luptei cu cuvântul.

"De unde vine asemenea lumină? Din nici o parte, partea nefiindu-i locul/ Dar ea pe nesimţite mă desprinde,/ mai uşor ca fumul/ de nesfârşita mlaştină, de lipitoarea, mlaştina întinsă ca o boală peste cerurile toate..." Acestea sunt unele dintre versurile sale în care-şi exprimă angoasa şi dezamăgirea. Horia Stamatu avea şi dimensiunea saturniană. Din această cauză, condiţia sa de homo religiosus nu era senină şi netulburată. Dimpotrivă. Traducând din Juan de la Cruz a intuit perfect ce înseamnă tensiunea poetico-mistică pe care o moştenim de la marea poezie a ibericilor îndrăgostiţi de Hristos. El avea o cultură vastă şi cunoştea în amănunt scrierile misticilor, de unde se inspira, dar nu înainte de a-şi asuma, cum ar veni spus, pe proprie piele ceea ce înseamnă cu adevărat trăire religioasă. Cu alte cuvinte, nu putea să scrie manierist, fără acoperire în suflet a tot ce îndrăznea să pună pe hârtie. Poezia lui are de aceea şi un caracter auster, disciplinat, ca al unui soldat al duhului, neînduplecat cu universul ispitelor. Şi fiindcă ştia că literatura este magie, deci extrem de înşelătoare, a dorit mereu să găsească în şirurile de cuvinte un orizont metafizic, despre care era sigur că nu-l conduce pe drumuri greşite. Asemenea poeţi se găsesc acum rar. Sunt evident o rara avis şi tocmai de aceea orice încercare de a-l recupera pe Horia Stamatu este binevenită. În anii â90, graţie revistei "Jurnalul literar" şi directorului ei, Nicolae Florescu, numele lui, împreună cu ale altora din exilul românesc, ne-a fost redat consistent. Apoi un critic şi un poet de valoarea lui Gheorghe Grigurcu, de asemenea, a ştiut să ni-l citească pe Horia Stamatu pentru ca şi noi, la rândul nostru, să demarăm ulterior o lectură pe speze proprii. Volumul "Imperiul", apărut acum 16 ani la Editura Cartea Românească - nu ştiu dacă a mai fost de atunci vreo altă apariţie din opera sa -, reprezintă una din principalele călăuze pentru descoperirea şi înţelegerea poetului. Un alt volum al său se cheamă "Moartea lui Pan", tot un elogiu al luminii, căci la amiază umbrele sunt cele mai scurte, iar atunci zeul Pan se culcă.

Cu slăbiciuni ca oricine, Horia Stamatu a făcut din greşelile dintr-o viaţă de om cale de mântuire, străbătând pentru aceasta, purgatorial, limburile unei remarcabile poezii. (Dan Stanca)