Hoţul de cuvinte

Unul din filmele acestui început de an care au făcut deliciile spectatorilor este "Hoţul de cuvinte" (The Words), avându-i în distribuţie, deşi în rol secundar, pe celebrul Jeremy Irons şi pe Denis Quaid, într-un rol de asemenea care nu-l avantajează. Dar greul cade pe umerii unui tânăr actor ca Bradley Cooper, care se achită onorabil de sarcina sa, aceea de-a interpreta partitura unui scriitor pus de destin în situaţia de a-şi însuşi manuscrisul unui necunoscut. Regia semnată de Brian Klugman nu e excepţională, dar scenariul e bine făcut şi ne captează cu uşurinţă atenţia. Avem de-a face cu o dramă de bună calitate, uşor naivă, dar care se salvează în plan filosofic. Eşti scriitor şi respins de toate editurile pentru ca deodată soarta să-ţi arunce în braţe munca altuia pe care aceleaşi edituri care te-au respins îl apreciază în mod deosebit. Ce semnificaţie are acest fapt? Ţi-a pus Dumnezeu mâna pe cap sau e vorba de o ispită primejdioasă pe care trebuie s-o eviţi? Scriitorul muşcă din momeală şi intră în nebunia succesului. Până în momentul în care îşi face apariţia adevăratul autor, un bătrân grădinar cu care viaţa nu fusese deloc blândă. Aici îşi arată calităţile Jeremy Irons, interpretând melancolic rolul învinsului care nu vrea să se răzbune pe viaţă şi pe impostorul care-i iese în cale. Dimpotrivă. Îi explică scriitorului că e cea mai mare prostie să aibă remuşcări şi să-i pară rău de abuzul pe care l-a comis. Remuşcările nu au rost într-o lume oricum ingrată. Filmul ne lasă un gust amar, dar e cumva amărăciunea de fiecare zi. Este interesant că, dincolo de găselniţa respectivă, se află planul speculativ, care ne sugerează că, la o adică, nu e vorba de proprietate intelectuală sau de drepturi de autor, ci de opere create ca de la sine şi care printr-un joc al sorţii ajung în posesia unui autor sau a altuia. Scriitorul hoţ nu este mai puţin talentat decât autorul nefericit. Dar drama lui exprimată literar nu a reuşit să convingă. A celuilalt a reuşit, dar cu ce preţ? Pentru orice scriitor contemporan filmul este plin de învăţăminte, chiar dacă ne permitem să surâdem superiori. Un cineast român cu siguranţă nu ar face aşa ceva. I s-ar părea probabil simplist, dar vina este de partea lui.