În urmă cu 60 de ani...

1953 este anul în care a murit Iuliu Maniu. În acelaşi an au murit generalul Nicolae Rădescu, ultimul premier democrat al ţării înainte de instaurarea guvernului Groza, regele Carol al II-lea, departe de România, prin Portugalia, dar, ca o ironie a sorţii, şi Iosif  Visarionovici Stalin. 1953 este anul ca o piatră de hotar care taie în două istoria comunismului. După Stalin, istoria dictaturii roşii a fost, totuşi, scrisă altfel. Dar noi ne gândim acum la Iuliu Maniu, superomagiat din 1990 încoace, a cărui sculptură a maestrului Spătaru tronează în Piaţa Palatului din Bucureşti. Omagiile au ghinionul ca prin repetiţie să se devalorizeze. Nu este însă cazul aici, întrucât Iuliu Maniu rămâne ca un cavaler fără prihană al României mari. El a murit la Sighet alături de istoricul Gh. Brătianu. Sunt cele două morţi teribile care apasă conştiinţa neamului nostru. Aruncat în groapa comună, după ce trupul neînsufleţit îi fusese târât pe scările puşcăriei făcând astfel ca ţeasta să i se lovească ritmic de treptele de piatră, Iuliu Maniu, se poate spune, a trăit şi după moarte cumplita ingratitudine a poporului său. Gardian sau ministru de interne, toţi au fost vinovaţi de acest ignobil sfârşit. Poate fără personalitatea sa, unirea de la 1 decembrie 1918 nu ar fi avut nicicând loc. Împreună cu Vaida Voievod, Vasile Goldiş şi alţi patrioţi eminenţi, ducând în veacul XX tradiţia de emancipare a Şcolii Ardelene, Iuliu Maniu a unit ţara, combătând din toate puterile ideea federalistă susţinută de un istoric nu mai puţin stimat ca Al. Popovici. Ţara i-a „mulţumit“ însă în felul ei. 2013 poate fi aşadar şi anul Maniu. Mai mult decât demnitatea de fruntaş al unui partid politic, el a avut vocaţia sacrificiului care se situează dincolo de orice determinaţie ideologică. E adevărat, şi în viaţa lui, ca în a oricui, sunt pete, dar mai presus de orice rămâne verticala fiinţei. Memorialul Sighet s-a născut şi fiindcă a fost însufleţit de duhul său nemuritor. (Dan Stanca)