Ioan Es Pop: Cei care cred sunt mai frumoşi

După 1989, numele lui Ioan Es Pop a intrat imediat în atenţia criticilor şi cei mai mulţi au socotit debutul său din anii â90 drept un eveniment literar. Timpul a trecut, dar statuia poetului nu a fost ştirbită. La ora actuală, în pofida tuturor prefacerilor din poezia românească, el rămâne cel mai important poet afirmat post â89. Volumele sale "Ieudul fără ieşire", "Porcec", antologia "No exit", precum şi ultimul de anul acesta, "Unelte de dormit", sunt repere ale universului poetic contemporan. Ioan Es Pop a fost laureat de-a lungul anilor a mai multor premii literare, iar anul acesta ultimul său volum de versuri a fost nominalizat pentru distincţia Cartea Anului, decernată de revista "România literară". I-am adresat câteva întrebări, aşteptând de la el răspunsuri autentice, fără ifose.

Acum, fii sincer, mai ai resurse să faci poezie? Nu eşti şi tu inundat de valul general de lehamite?

În acest moment (ora 15:00) îţi răspunde Pop-de-zi, care este raţional, sârguincios, muncitor cât încape, responsabil, nefumător, nebăutor - un soi de Pop-administrator. Însă poate ştii, poate ba: Pop-de-noapte îl înlocuieşte pe Pop-de-zi pe la şase-şapte după-amiaza, iar acel Pop nocturn - care devine un alt Pop, începând să bea şi să fumeze, să cheltuiască banii lui Pop-de-zi şi să-şi piardă echilibrul şi certitudinile diurne - ţi-ar putea da răspunsul cel mai bun la această întrebare. De fapt, numai el ştie de câtă poezie mai este în stare, pentru că poetul este el, nu Pop-de-zi. Însă nici unul n-ar spune vreodată că îi e lehamite de poezie, deşi aceasta nu mai vine în vizită aşa de des ca pe vremuri.

În poezia ta există totuşi un filon tradiţional, interbelic, blagian, dacă ar fi să am în vedere obsesia strămoşilor, spre zbuciumul sau pulsul lor. Crezi că în viitor un asemenea reper va mai avea valabilitate?

Acolo, în ceea ce se poate numi tradiţie, mi-am găsit eu autenticitatea şi adevărurile. Ceea ce nu înseamnă că n-am vibrat la pulsul şi obsesiile prezentului. Şi cred că din întâlnirea dintre aceste spaţiu-timpuri am reuşit să obţin ceea ce îndeobşte se numeşte voce proprie. Nu doar viitorul, ci şi trecutul se reinventează mereu. Uneori se întâlnesc, alteori fac schimb de locuri. Dacă vechile repere vor mai avea actualitate în viitor sau ba - asta este treaba viitorului. Din acest punct de vedere, nu putem forţa nimic. Aş mai putea răspunde într-un fel, unul mai metaforic, printr-un enunţ din cel mai recent volum al meu: "dorm de două zile. m-am trezit degeaba/ e tot azi".

Religiosul te tentează, deşi nu eşti un poet neapărat religios. Te vei încumeta vreodată să faci poezie explicit religioasă cam în maniera lui Ioan Alexandru sau chiar Daniel Turcea?

Am tot spus şi îndrăznesc s-o mai spun: la început, poezia şi rugăciunea erau una. Mai târziu, atunci când a început să se îndoiască, să cârtească şi să înjure, să devină un act tot mai individual şi egoist, poezia s-a desprins de rugăciune şi a urmat o cale proprie. Astăzi s-a îndepărtat parcă mai mult ca oricând de aceasta şi, totuşi, vei auzi şi în cea mai "degradată" poezie ceva din sunetul originar al rugăciunii care a fost ea la începuturi. Se întâmplă şi în poezia mea acest lucru: personaje şi întâmplări cereşti se prăbuşesc pentru o clipă în lumea mizerabilă şi sunt silite să-i poarte veşmintele şi puroaiele, după cum întâmplări şi personaje dintre cele mai neînsemnate, mai degradate, capătă dintr-odată aureolă, se luminează, se alungesc şi îmbracă haina sfinţeniei. Din acest punct de vedere, poezia mea este o poezie religioasă, dar nu cred că voi fi în stare să mă desprind suficient de mult de cele de jos pentru a accede la tonalităţile poeziei religioase pure. Aş completa acest răspuns cu un scurt poem din "unelte de dormit":

"cei care cred sunt mai frumoşi, chiar dacă

de sus nu le răspunde nimeni.

cei care cred sunt mai liberi, chiar dacă

de sus nu le răspunde nimeni.

cei care cred sunt mai împliniţi,

chiar dacă de sus nu le răspunde nimeni."