Ion Mircea, laureatul Premiului de Poezie

Anul acesta, Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" i-a revenit lui Ion Mircea, personalitate discretă a literelor române, autorul unei poezii rafinate şi cu un tuşeu spiritual fără cusur.

Ceea ce se decernează chiar de ziua lui Eminescu, pe 15 ianuarie, la Botoşani, este pentru poeţii români un fel de Nobel autohton, într-un domeniu ca poezia atât de alunecos, unde anumite judecăţi de valoare fac mai mult rău decât bine. Aşadar, într-un univers unde nu este niciodată pace şi reevaluările sunt mereu nişte arme ascuţite, Premiul "Mihai Eminescu" reuşeşte de la începutul anilor â90 încoace să facă ordine în sensul în care cel premiat dobândeşte nişte lauri pe care nimeni, totuşi, nu va îndrăzni să-i conteste. Premiul Naţional de Poezie a răsplătit de-a lungul anilor tot ce are mai bun poezia românească din ultimele două decenii: Ileana Mălăncioiu, Constanţa Buzea, Ana Blandiana, Gellu Naum, Mihai Ursachi, Cezar Baltag, Ştefan Aug. Doinaş, Dorin Tudoran, Angela Marinescu, Dinu Flămând, Cristian Simionescu, Ilie Constantin, Adrian Popescu, Cezar Ivănescu, Mircea Ivănescu, Şerban Foarţă, Petre Stoica, Dorin Tudoran, Gabriela Melinescu, Emil Brumaru. Iată că acum şi Ion Mircea, poetul mureşean, se alătură listei. Juriul a fost prezidat de Nicolae Manolescu şi i-a avut în componenţă pe Cornel Ungureanu, Mircea Martin, Ion Pop, Alexandru Călinescu. De altminteri, unul din criteriile care au adus infailibilitate premiului a fost tocmai juriul, care a realizat de fiecare dată nominalizări juste şi a decis numele câştigător. Să mai amintim că primul preşedinte al juriului a fost Petru Creţia. Unul din susţinătorii până în 2000 ai acestui proiect a fost regretatul Laurenţiu Ulici, preşedintele Uniunii Scriitorilor. Dacă la început se acorda premiul doar celor consacraţi, premiul pentru Opera Omnia, din 2000 se acordă premiul şi pentru Opera Prima, aruncând astfel către celebritate nume de care până în momentul premierei puţini au auzit. Anul acesta câştigătorii la categoria Opera Prima sunt Crista Bilciu şi Andrei Dosa.

Întorcându-ne la categoria Opera Omnia, este cazul să-i amintim pe cei nominalizaţi, care fiecare în felul său merita premiul. Este vorba de Nicolae Prelipceanu, Vasile Vlad, Doina Uricariu şi Ovidiu Genaru. Dar sorţii de la bun început au părut să încline spre Ion Mircea, iar pe nişte bloguri, încă din 7 ianuarie, numele său ca foarte posibil câştigător a început să circule din ce în ce mai des. Dacă subsemnatul ar fi fost întrebat - ce trufie din partea mea! - pe cine dintre cei cinci i-ar alege ar fi spus la rândul lui Ion Mircea, aceasta şi dintr-un motiv nostalgic, deoarece în anii '80 am citit cu mare bucurie cele două cărţi ale sale de poezie care mi-au căzut atunci în mână, "Copacul cu 10.000 de imagini" şi "Piramida împădurită".

Stil aristocratic

Am ajuns astfel la profilul de artist al lui Ion Mircea, căruia i se cuvine să-i acordăm toată preţuirea. Poetul este acum la 64 de ani, dar în înfăţişarea lui nu s-au schimbat multe. Este acelaşi om înalt, suplu, cu părul bogat, aruncat pe spate, o privire visătoare, adumbrită de o uşoară ironie, scrutând, în pofida dezamăgirii care ne îneacă pe toţi, orizonturi încă nemaculate. Ion Mircea, după 1990, este autorul unui volum, "Şocul oxigenului", care a făcut senzaţie şi care a luat cam tot ce se putea lua în materie de premii literare. Dar stilul aristocratic al poetului nu a fost viciat de un asemenea triumf. Spune-mi ce autor eşti dacă ştii cum să te porţi cu gloria care la un moment în viaţă te seduce! Dacă te porţi, să zicem, într-o manieră adrian păunesciană, atunci mai bine să nu te cunoască nimeni, e mult mai igienic. Celebritatea nu-l turmentează pe cel care de fapt o şi merită şi a cărui statură nu-şi pierde integritatea. Ce înseamnă însă pentru un poet statura? Înseamnă enorm, poate egalează valoarea celor scrise. Ion Mircea este de aceea un autor care îmbină valoarea cu alura sa, cu aerul de boier pentru care cuvintele sunt jucării şi care aspiră spre ceva tot mai inexprimabil şi mai greu de mărturisit. De aici pleacă până la urmă dificultatea expresiei care în plan valoric dă naştere unor versuri remarcabile. Citez din volumul "Piramida împădurită", Editura Cartea Românească, 1989, lector, regretatul Mircea Ciobanu, poemul "Lumina e legea": "Numai în vis e şi peste noapte lumină, nicicând, nicicând nu e în vis întuneric/ cu tine vorbesc, ecuator al soarelui / Nicăieri în lume n-am aflat mântuirea, nicăieri în lume n-am aflat liniştea, de parcă lumea-ntreagă ar fi un cuvânt// Numai în vis copacii se pietrifică într-o secundă înainte ca foşnetul lor să se stingă// numai acolo lumina e legea şi legea-i lumină, cum Dumnezeul africanilor e negru iar diavolii sunt albi. Nicicând nu e în vis întuneric, nici soarele nu-ţi arămeşte pielea..."

Ion Mircea este unul din membrii fondatori ai celebrei publicaţii "Echinox", titlu de referinţă în mişcarea literară românească postbelică. El este un şaptezecist de cea mai bună calitate, care după iureşul generaţiei lui Nichita Stănescu a venit în poezie cu reflexivitate şi simţ creator al livrescului. Nu ştim ce va mai scrie Ion Mircea de acum încolo, nu ştim dacă va mai face ocolul României în alte 80 de poeme sau în mai puţine, dar un fapt e cert, începutul lui 2012 i-a fost foarte bun prieten şi aşa cum într-un colţ de ţară imund de ţară, ca Bucureştiul, oamenii tot la început de an se bat cu tunuri de apă şi bucăţi de asfalt, în alt colţ luminos, în nordul Moldovei, poezia este premiată printr-unul din cei mai exigenţi slujitori ai ei.