Istoria presei scrise românești

În 1829 apare, în Ţara Românească, „Curierul Românesc”, condus de Ion Heliade Rădulescu, prima publicație jurnalistică națională. Un an mai târziu vede lumina tiparului, în Moldova, „Albina Românească”, editată de Gheorghe Asachi, iar în 1838, „Gazeta de Transilvania”, sub conducerea lui George Bariţiu. Apărută în ilegalitate în 1931, condusă de Gheorghi Crosnev, de etnie bulgară, „Scânteia” devine în 1944 organul de presă al partidului comunist. Este începutul parantezei întunecate, de 45 de ani, în istoria României și, implicit, a presei.

Decembrie 1989. „Scânteia” devine „Scânteia Poporului” (apoi „Adevărul”), „Scânteia tineretului” va fi „Tineretul liber”, TVR e acum TVRL, cu L de la „Liberă”... Cum „România liberă” avea deja cuvântul-cheie în denumire, și-o păstrează. „Flacăra” n-avea de ce să-și schimbe numele, căci acesta data din 1911 și i se datora fondatorului, liberalul Constantin Banu.

La mijlocul anilor ’90 apăreau, în România, circa o mie de publicații: ziare, săptămânale quality (termenul a fost importat mai târziu) umoristice, frivole sau orientate pe infracțiuni (multe articole fiind cazuri inventate, scrise pe colțul mesei, la o terasă), lunare și, destul de repede, și publicații de nișă, de la „cum să ne amenajăm casa” la istorie, psihologie și parapsihologie.

Anul 2018. Conform Biroului Român de Audit Transmedia (BRAT), mai există 159 de ziare și reviste în format print. Restul fie au dispărut, fie au trecut pe net, în cel mai fericit caz. Date mai noi n-am găsit, dar între timp nu se mai tipărește nici „Evenimentul zilei”. În acest context, pe care n-ar fi exagerat să-l numim dramatic, e binevenită expoziția „Din lumea presei românești – 191 de ani”, deschisă la Biblioteca Academiei și la care accesul publicului e gratuit. Se poate vedea aici cum a fost presa românească acum aproape două secole și apoi de-a lungul anilor. 

Toate exponatele sunt din colecția Bibliotecii Academiei, ne spune muzeografa Olimpia Novicov, și este o foarte mică parte din ceea ce deține instituția. De notat că aici vin, conform depozitului legal, exemplare din toate publicațiile, până azi, inclusiv tabloide și reviste de nișă. Depozitele sunt pline și riscă să devină insuficiente. 

„E o istorie vie!” Vie, într-adevăr! Săptămânalul „Românulǔ” din ultimele zile de martie 1866 are un editorial aproape cât toată prima pagină (în care vine vorba despre „Pe cându acei străini caută și găsescu aici agenți complăcitori și dispuși a-i servi”...), plus știri diverse. „Resboiul”, care „apare în fiecare dimineață la 7 ore”, scrie în 18 septembrie 1877 despre luptele de la Dunăre, ilustrate cu o gravură. „Jurnalul literar” din 7 mai 1939 se deschide cu editorialul „Nihil sine Deo – Nihil sine Rege”, semnat de fondatorul revistei, George Călinescu, și are rubrică de bancuri! „România liberă” din 1916 îl omagiază pe Mihail Kogălniceanu. „Adeverul” din 22 noiembrie 1922 semnalează apariția unui nou partid, prin fuziunea (prin absorbție) a celui Democrat cu Partidul Național Ardelean, și deplânge înmulțirea sectelor. „Universul” din 4 septembrie 1940 titrează cu litere de o șchioapă „Demisia Guvernului” (Ion Gigurtu; este începutul erei mareșalului Antonescu). A doua zi, scrie cu caractere la fel de mari despre abdicarea regelui Carol al II-lea și nu putem reproduce ce zice despre „desfrânata amantă” a „franc­masonului”, dovadă că limbajul jurnalistic dur nu e o invenție recentă...

Erau și reviste avangardiste („Urmuz”), dar și de umor („Ghimpele”), precum și sportive („Foot-ball”).

Mai aproape de noi, istoria a dovedit că știe să fie ironică. Dacă „România liberă” din 23 decembrie 1989 scria despre „apărarea fermă a cuceririlor revoluționare”, cea din 23 ne asigura că „nimeni nu ne mai poate smulge victoria supremă!” E vorba, desigur, de două revoluții diferite...

Un tezaur spectaculos

Noul director al Bibliotecii Naționale a Academiei Române, Nicolae Noica, a ținut să însoțească vernisajul expoziției dedicate presei scrise cu lansarea primului număr al revistei „Tezaur”, inițiată de domnia sa. O publicaţie foarte frumoasă și plină de conținut valoros, din care putem afla, de pildă, despre cel mai vechi manuscris latin din colecțiile bibliotecii, adus în țară de soldații români care au participat la asediul Vienei din 1683. „Rationale divinorum”, opera teologului francez Guillome Durand, Episcop de Mende, este însă mult mai vechi, fiind scris între 1285 și 1291, și este cel mai important tratat medieval despre simbolismul arhitecturii bisericii și ritualurile de cult. 

Apariția revistei este salutată de preșe­din­tele Academiei, Ioan Aurel Pop, și de Ana Blandiana, președinta Academiei Civice. 

Din cuprinsul publicației aflăm câteva cifre amețitoare: Biblioteca Academiei are 15 milioane de tipărituri, sunt aici 58.000 de titluri de ziare și 10.000 de manuscrise, 600.000 de documente de însemnătate istorică, tot 600.000 de piese de arhivă și corespondență.

Fascinante (și triste totodată) sunt infor­mațiile despre Fondul „Secret”, al publicațiilor in­terzise de comuniști, ca și referirile la persona­lități precum Carmen Sylva, regina Maria, Ana de Noailles sau Elena Văcărescu, doamne care au marcat benefic cultura națională.

Un tezaur, într-adevăr, în care presa tipărită ocupă un loc deloc neglijabil. Dar, după două veacuri, riscă să rămână doar subiect de expoziții... Să sperăm că totuși nu va fi așa.