„Istoria românilor în chipuri şi icoane“

A scrie acum despre Iorga este un act aproape de hazard. Cine are ştiinţa şi graţia de-a strânge în câteva cuvinte acele judecăţi în care titanul să se poată oglindi? Cu toate acestea, amplitudinea istoricului cu sfârşit tragic ne face să ne apropiem de el şi să-i înţelegem liniile de forţă ale geniului care cu un veac în urmă impulsionau istoriografia.

Apariţia acestei noi ediţii din "Istoria românilor în chipuri şi icoane" este un bun prilej pentru a privi în profunzimea unei minţi remarcabile. A fost Iorga un simplu şi rudimentar naţionalist? Nici vorbă. Prefaţa nepotului său, Andrei Pippidi, ne lămureşte bine asupra acestui aspect. Iorga a avut în sânge vocaţia renovării şi a întemeierii. De aceea s-a luptat mereu cu tot ce lui i se părea sclerozat, osificat, falsificat. A crezut enorm în neamul său, dar nu într-o manieră deşănţată, propagandistică, ci într-un mod viu, cu adevărat patriotic, pentru a face ceva pentru ţara sa şi a nu o lăsa să lâncezească. Cartea de faţă a reprezentat la începutul veacului XX o suită de conferinţe ţinute pentru a sensibiliza partea feminină a auditoriului. Societatea Femeilor Române din Bucureşti i-a oferit savantului condiţii propice pentru a vorbi pe larg şi în stilul său caracteristic despre istoria românilor. Maniera lui de-a înfăţişa lucrurile a anticipat, dacă se poate spune aşa, ce aveau să facă ceva mai târziu istoricii francezi în "Şcoala Analelor", punând accent spre reconstituirea unei epoci nu pe înşiruirea unor date sau pe scoaterea în evidenţă a unor personalităţi politice, ci pe viaţa de zi cu zi, pe obiceiurile populaţiei, pe ceea ce formează în cele din urmă "carnea" unei epoci, şi nicidecum scheme minate de prejudecăţi. Aşa aflăm multe lucruri despre negoţul practicat în Ţările Române, despre arta picturii şi a cioplirii, despre felul în care românii înţelegeau să fie credincioşi şi să nu aplece auzul la ispitiri. Istoricul vorbeşte lejer despre orice, divaghează cu folos, se angajează în incursiuni spectaculoase. Impresia este aceea că avem de-a face cu un material dezorganizat. De fapt, este pusă în scenă desfăşurarea unei minţi grozave, care nu poate fi îndiguită, ci doar lăsată liberă se poate manifesta la anvergura ei reală. Cel mai interesant capitol mi s-a părut acela dedicat felului în care străinii au intrat de-a lungul vremii în ţările noastre. Teritoriile româneşti nu aveau cum să fie ţinute în izolare şi amestecul era ceva de la sine înţeles. Iorga, istoricul, înţelege fenomenul ca pe ceva organic şi nu gândeşte stupid ideologic. În cariera sa politică a mai făcut erori, dar ca istoric avea instinct sănătos. Ceea ce impresionează la el este arta portretului. Îi corespunde astfel lui G. Călinescu, marele creator de personaje într-o nemuritoare istorie literară. De aceea, după părerea multora, istoricul nu trebuie separat de scriitor. Amândoi colaborează şi dau la iveală pagini în care trecutul este recreat după legităţile unei fascinante ficţiuni. Cred însă că aici a fost tentaţia supremă a savantului căreia, era doar om, nu i-a făcut faţă. Eminescian în simţire, Iorga s-a lăsat înghiţit de o temută nebuloasă, pe care viaţa propriu-zisă nu i-a cruţat-o. Aşa ceva nu i se putea întâmpla decât lui. Xenopol sau Giurescu bunăoară nu pot intra într-un asemenea tipar. Fiecare are pătimirile sale, dar Iorga, mai mare decât toţi, a plătit maxim. De aceeea tot ce a scris Iorga ne emoţionează adânc. Istoria l-a solicitat ca o iubire copleşitoare şi astfel s-a lăsat strivit de universul scos din latenţă tocmai de propriul geniu.