Istoricul Vlad Georgescu, o jertfă a anilor '80

Istoricul Vlad Georgescu ar fi împlinit luna trecută 75 de ani. Dar el a murit cu 24 de ani în urmă, mai exact chiar pe 13 noiembrie se împlineşte acest interval de timp de la trecerea sa la cele veşnice. Îl evocăm fiindcă face parte din categoria acelora care s-au gândit mai mult la apărarea unor idei şi a unor principii decât la viaţa sa.

Tinerilor numele istoricului probabil că nu le spune nimic. Dar pe cei din generaţia mea îi însufleţeşte şi le aduce aminte de alte vremuri. Vlad Georgescu a fost directorul "Europei libere" într-o perioadă extrem de crâncenă, anii '80, când România lui Ceauşescu încerca prin orice chip să stăvilească influenţa pe care postul de radio o exercita din ce în ce mai puternic asupra populaţiei. Îi urma lui Noel Bernard şi s-a achitat strălucit de dificila sa misiune. Editorialele sale citite sâmbăta seara, reluate duminica dimineaţă, erau urmărite cu aceeaşi emoţie ca acelea ale predecesorului său. Ca şi Noel Bernard, a murit tânăr şi, aşa cum au dezvăluit surse autorizate, din cauza faptului că a fost iradiat. "Greşeala" sa a fost aceea că a difuzat fragmente din lucrarea generalului Pacepa, "Orizonturi roşii". Avertizat că nu va trăi mai mult de un an, şi-a asumat riscul şi a plătit cu viaţa. Acum cartea este la discreţie şi poate fi procurată contra unei sume modice. Dar aceasta este ironia sau viclenia istoriei.

Vlad Georgescu, ca şi Monica Lovinescu, care putea fi un teatrolog eminent, aparţine de fapt universului celor sacrificaţi cu bună-ştiinţă. În alte condiţii ar fi fost un istoric exemplar, un cercetător sobru şi aplicat, poate chiar un savant. Aşa însă, drumul său a curs într-o altă direcţie. Publicistica vehementă pentru susţinerea adevărului i-a fost călăuză până în pânzele albe şi dincolo de acestea. Aidoma, aparţinând unei alte generaţii, Mihai Fărcăşanu, primul director în 1950 al aceluiaşi post de radio, şi-a sacrificat studiile şi preocupările intelectuale. Aceştia au fost nişte oameni pe care tindem să-i uităm, dar ei au format vocea de dincolo de "cortina de fier". Fără asemenea glasuri nu am fi avut cultură autentică, ci doar minuscule turnuri de fildeş în care pretinşii toleraţi ai regimului şi-ar fi văzut de scrisul lor neimplicat.

Deşi a murit tânăr şi nu a avut timp de cercetare, Vlad Georgescu a scris o istorie a românilor, apărută la începutul anilor '90 la Humanitas, în care, evident, accentul cădea pe perioada contemporană. El a scris această istorie fiind liber, spre deosebire de istoricii din interior a căror activitate era extrem de îngrădită. Oarecum din aceeaşi generaţie cu Florin Constantiniu, Vlad Georgescu a urmat alt drum decât distinsul său coleg. Fireşte, "O istorie sinceră a poporului român" a celui amintit a fost bestseller după 1990, dar aceasta nu scade meritele istoriei lui Vlad Georgescu. Sunt de fapt două perspective. Este vorba de istoricul care nu vrea să uite în ce lume trăieşte şi, mai presus de document, crede în implicare, şi a lui Florin Constantiniu - Dumnezeu să-l ierte -, care a avut mereu un angajament de stânga din cauza căruia a înceţoşat vederea adevărului. Ceea ce nu înseamnă că ar fi falsificat ceva. Punându-i faţă în faţă pe cei doi, observ nu numai o diferenţă clară de destin, ci şi exprimarea unei anumite nedreptăţi. Vlad Georgescu nu are parte de o posteritate pe măsura valorii sale. Din acest motiv şi scriem aceste rânduri. El a înţeles perfect măsluirea petrecută după 1945 şi nu a dorit să se joace de-a compromisul. Ceea ce a făcut el nu este doar un act civic, ci şi unul de cultură. Istoria sa sobră şi oarecum parcimonioasă este de fapt mărturie şi mărturisire. Îl mărturisim şi noi acum, într-o toamnă târzie.