La Biblioteca Academiei Române a avut loc, zilele acestea, lansarea ultimei ediții în limba română a volumului „Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune”, coordonat de istoricul francez
La limita de jos a cerului
Pe ecrane încă mai rulează o producţie a unui cineast din Moldova, Igor Cobileanski. Născut în 1974, el şi-a făcut studiile la Bucureşti şi, cum spune toată lumea, pendulează între Bucureşti şi Chişinău. El are însă conştiinţa faptului că prin cinematografie poate debloca procesul democratizării în ţara sa natală. Obişnuiţi să-i privim pe basarabeni de sus, deşi ei au suferit cel mai mult dintre noi, privim şi acest film cu o distanţă ofensatoare. De fapt nu s-ar cuveni deloc aşa. Filmul „La limita de jos a cerului“ este o metaforă sumbră despre nevoia de libertate şi de zbor şi de bezna în care omul este silit să trăiască. Tot filmul este adâncit într-un întuneric ca o gură de iad, în care oamenii nu vorbesc, ci scrâşnesc, în care frumuseţea este maculată, în care un tânăr îşi găseşte de lucru curăţind cartofi într-o cantină muncitorească. Ceva din acest film s-ar înrudi cu filmul lui Cristi Puiu de acum 12 ani „Marfa şi banii“. Şi acolo era vorba de trafic de droguri, şi acolo tinerii erau la cheremul unei lumi nedrepte şi distrugătoare. Basarabia vine mereu după noi şi în domeniul cinematografiei. „La limita de jos a cerului“ este pelicula care poate redeştepta filmul în ţara de dincolo de Prut. Are toate calităţile unui film autentic, fără accente patriotice false şi înfrumuseţări artificiale. Este viaţa mizeră care nu are nevoie de fard. Nu mai este din fericire nici un partid care să comande fardul. Tinerii cineaşti şi actori muşcă cu furie din lumea înconjurătoare. Muşcătura lor se imprimă pe retina noastră ca o rană hidoasă.
După război în Marea Britanie s-a impus curentul tinerilor revoltaţi, din care au ieşit capodopere ca piesa de teatru „Priveşte înapoi cu mânie“ a lui John Osborne, ecranizată cu Richard Burton în rolul principal. Italienii la rândul lor au fost preocupaţi de neorealism. Filmele de început ale lui Vittorio de Sica poartă această marcă. Vă amintiţi de „Rocc şi fraţii săi“? Acum a venit şi în Răsărit valul nimicitor. Ne-am săturat de minciună şi propagandă, spun tinerii. Partidul unic a murit. Pe ruinele sale ne suim noi, cei nemulţumiţi. Filmul de faţă este o asemenea pledoarie în favoarea adevărului cu orice preţ.