Laura Vasiliu la ceasul mărturisirii

Tânăra actriţă Laura Vasiliu face parte din cea mai valoroasă generaţie de actori afirmată după 1989. Nimeni nu are cum s-o uite după ce i-a văzut prestaţia în celebra peliculă "4, 3, 2..." a lui Cristian Mungiu. Alături de Ana Maria Marinca şi de Vlad Ivanov, interpreta o partitură dificilă, dureroasă, în care nu avea voie să rateze un accent. A fost premiată pentru performanţa ei actoricească, iar filmul, superlaureat, dar Laura vizează mai mult decât simpla performanţă, fie aceasta cât de lăudată. O mai ştim din "Binecuvântată fii închisoarea mea", filmul lui Nicolae Mărgineanu după Nicole Grossu, dar şi ca actriţă de teatru pe scena Teatrului "Tony Bulandra" din Târgovişte.

De curând, un interviu al ei televizat ne-a atras atenţia şi ne-a convins că aparţine acelei stirpe nobile pentru care chemarea înseamnă în primul rând spirit, abia după care vine talentul. Laura Vasiliu este din Piatra Neamţ, are 36 de ani şi, cum s-ar spune, toată viaţa înainte. Gloria pe care a cucerit-o ar merita să meargă toată ziua cu nasul pe sus şi să nu mai dea atenţie muritorilor de rând. Nu este deloc aşa. Ne-a convins acest interviu în care a făcut o pledoarie caldă în favoarea Duhului Sfânt, a harului şi a luminii care, izvorâte de aici, pe toate le învăluie şi le sporeşte viaţa. Din păcate, persoane valoroase, dar mult prea laice, consideră actoria o chestiune doar de talent, prin care poţi încarna orice personaj aşa cum ai îmbrăca o haină pe care la sfârşitul spectacolului o dezbraci şi continui să trăieşti fără să te simţi afectat. Laura Vasiliu, după ce a înţeles care sunt răspunderile de ordin spiritual, şi-a dat seama că nu mai poate face orice prestaţie. Adică măiestria actoricească nu-i scuză pe actor şi pe omul din spatele acestuia de ceea ce rolul respectiv îi atribuie. Oare în ziua de azi, de la un capăt la altul al lumii, câţi actori pot gândi aşa? Foarte puţini, iar cei care au un asemenea gând nu vor să-l spună cu voce tare, temându-se că pot fi luaţi în râs. Iată că actriţa noastră are curajul să spună aceasta până la capăt. Şi de aceea e hotărâtă să-şi aleagă acele roluri care nu o pun pe ea într-o situaţie delicată faţă de propria credinţă şi ataşament duhovnicesc. Este aşadar convingerea aceleia pentru care rolul nu este o haină de împrumut, ci carne din carnea ei. (D. Stanca)