Libertatea – comoara ascunsă a constrângerii

Avem la dispoziție, astăzi, multă literatură memorialistică, documentară despre experiența deținuților în închisorile comuniste, din care putem desprinde modele de abordare a vieții, în cele mai grele situații. În cazul acestora a triumfat dăruirea față de aproapele susținută de credința în Dumnezeu.

Aspazia Oțel Petrescu, Zorica Lațcu și Elisabeta Rizea - o scriitoare, o călugăriță și o țărancă autentică - sunt trei femei ale căror vieți oglindesc trei destine diferite. Fiecare dintre ele s-a angajat în slujba unui ideal opus ideologiei comuniste. Preocupările lor au dezlănțuit furia celor avizi după practicarea reeducării. În fața acestei aversiuni ele au stat drepte și, chiar cu slabiciunile firii omenești, și-au împlinit destinele. Fiecare mărturi­sește în propriul fel ce înseamnă să accepți nedreptatea, să înduri tortura fizică și psihică, să te abții de la a întoarce răului cu rău. Cu alte cuvinte, acestea sunt urmele pe care Iisus Hristos le-a lăsat să pășească pe ele cei care aleg să Îl mărturisească. Pe aceste urme au călcat și ele...

S-a scris și s-a vorbit despre destinele acestor trei femei suficient cât să audă și să vadă cei care mai au încă urechi de auzit și ochi de văzut. Orice cuvânt în plus pare a se repeta. Cu toate acestea, la o căutare mai atentă a acelor aspecte din viața Aspaziei Oțel Petrescu, a Zoricăi Lațcu și a Elisabetei Rizea, fiecare poate desprinde ceva spre propriul folos sufletesc, moral.
„Cu Hristos în celulă” este titlul sub care au fost adunate, în formă de interviu, mărturiile Aspaziei Oțel Petrescu despre experiența pe care a trăit-o în pivnița cu șobolani. Descrierea aproape ireală provoacă involuntar participarea emoțională a cititorului la zbaterea fizică și la apariția sentimentului de eliberare interioară chiar și atunci când totul în exterior era doar întuneric, gratii, cătușe și șobolani mișunând fără teamă. Cu mâinile adunate strâns la spate în cătușe, care opuneau oricărei mișcări oricât de mici durerea cruntă a fierului ce pătrunde în carne, gata să secționeze vene și nervi, Aspazia a strigat puternic și sincer către Dumnezeu. Așa s-a ivit salvarea, ca într-o experiență mistică: „Doamne, nu mă lăsa! Tu ești singura mea salvare!” Întunericul a fost înlocuit de lumină și toată această transformare a fost resimțită ca liniște, întărire, izbăvire.

„Și în momentul în care am zis «Doamne, nu mă lăsa...», în clipa aceea toată realitatea din jurul meu s-a transfigurat. Nu mai era nici lucarnă, nici platformă, nici scări care coborau, nici șobolani. Nu mai era nimic. Era o imensitate albă, era o lumină albă (...)Era ca o lumină concretă materială, o simțeam, mă simțeam cuprinsă în ea. (...) Nu mai aveam nicio frică, eram calmă, eram liniștită, aveam certitudinea, într-ade­văr, că pronia cerească nu m-a părăsit și aveam certitudinea că nu voi fi lăsată, că din toată împrejurarea asta o să ies cu obraz curat...” (Paragraf din „Cu Hristos în celulă”)

Destine de martiri

Zorica Lațcu, cunoscută și ca Maica Teodosia de la Mănăstirea Vladimirești, a trecut și ea prin experiența dureroasă a închisorii comuniste și a prigoanei. Durerile și le-a îmbrăcat în poezie pentru că fusese înzestrată de Dumnezeu cu talantul de a scrie și de a-și putea dezvolta o larghețe a orizontului cunoaș­terii. În contrast cu handicapul fizic, care a ocolit-o de experiența îndelungată a închisorii, faptul că era monahie i-a atras persecutarea. Mulți și-o amintesc, probabil, din relatările părintelui Teofil Părăian căruia îi plăcea să rostească din memorie versuri de Zorica Lațcu. „Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine/ Vreau să-mi frângă, albe, oasele sub roți/ Vreau să-mi curgă, rumen, sângele din vine/ Trupul meu cel fraged să mi-l rupă toți.” (Din poezia „Dragoste”.)

În viața Elisabetei Rizea a triumfat dăruirea față de aproapele susținută de credința în Dumnezeu. A fost numită „dușman al poporului” și indiferent de torturile la care a fost supusă a refuzat să-i denunțe pe cei ca ea, luptători ai rezistenței anticomuniste. Familia i-a fost și ea persecutată, iar gospodăria i-a fost numită „casă de bandiți”. O mărturie scrisă a experienței sale în închisoare este cartea „Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara”. Impresionant și descris cu realism este episodul în care tot părul capului i-a fost smuls.
„Și a urcat scaunele pe masă și mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Și era un lanț și a băgat lanțul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini. Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul și m-a lăsat numa-n mâini. Da păr tot nu am...” Aceasta și alte chinuri fizice și psihice, le-a îndurat cu credință în Dumnezeu și cu hotărârea de neclintit de a nu-și trăda familia și aliații în lupta pentru rezistență din munți.

„Doamne, mă rugam, întă­rește-mă, întărește-mă să nu spui ni’c! Și am făcut Sfânta Cruce cu limba în gură (...) m-ar fi mustrat conștiința să-i spui, să știu că i-a împușcat pentru mine...” (din „Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara”)

Privind la exemplele de mărturistori, să ne punem întrebarea: ce aș fi făcut eu? sau ce aș face eu? Aceștia sunt adevărate modele de reușită, pentru că, fie că înțelegem, fie că nu, izbânda cea mare este asupra limitărilor conținute în propria persoană, în propriul suflet și trup. Aici sălășluiește adevărata libertate: în a avea puterea, indiferent de condițiile exterioare, de exercitare a libertății interioare prin alegerea binelui, a păcii, a vocației personale, a iubirii față de aproapele, fie el prieten sau dușman și, nu în ultimul rând, prin alegerea credinței în Dumnezeu, care presupune, în situații de viață cruciale, un exercițiu intens de exersare a voinței. Cu sigu­ranță, aceste destine de martiri și mărturisitori sunt împlinite prin harul, mila și dragostea lui Dumnezeu pentru noi, oamenii.